Înainte de toate, trebuie să ne recâştigăm simţul umorului, al măsurii, cultura şi imaginea reală a propriei valori.
Când şi când ni se îmbăţoşează orgoliul naţional, ni se urcă sângele în cap, ni se împăienjenesc ochii de furie şi prindem a urla din toţi rărunchii: „Noi suntem rrrromâni!". A fost, recent, cazul reacţiilor pe care le-a stârnit o banală emisiune difuzată pe France 2 în care umoristul Jonathan Lambert a făcut un joc de cuvinte între „Salutul roman" şi noul „Salut românesc", aluzie la cerşetorii care împânzesc Franţa, dar şi alte ţări occidentale.
Au prins glas oficiali, blogeri, ziarişti - ce mai freamăt, ce mai zbucium! - şi, moţ, Ambasada României la Paris, care a mers până la Consiliul Superior al Audiovizualului, omologul CNA-ului românesc, solicitând scuze şi sancţionarea drastică a celor vinovaţi. Acum, să mă iertaţi, eu am văzut emisiunea cu pricina şi nu m-am simţit în niciun fel jignit sau vizat de ironia comicului cu pricina. E posibil să te simţi jenat, poate, dar nu jignit.
Mai grav mi se pare că n-avem simţul umorului şi forma sa superioară, simţul autoironiei. În plus, dacă nu conştientizăm că avem o problemă şi răspundem cu „ba pe-a mă-tii", nu rezolvăm nimic. Din contră. Nu ştiu dacă trebuie să dăm neapărat un răspuns unor astfel de „incidente", dar dacă tot îl dăm, ce-ar fi ca el să fie nuanţat şi inteligent? Ce-ar fi să conştientizăm faptul că pentru o imagine nu tocmai plăcută pe care o avem în unele medii suntem vinovaţi tot noi, românii, nu străinii, nu vreo conspiraţie mondială, şi ce-ar fi să încercăm s-o reparăm în loc să ne zborşim la preopinenţi? Asta dacă ne duce capul, că de unde nu-i nici Dumnezeu nu cere...
Naţionalismul e de trei feluri: cel mistic, care, de-a lungul secolelor, a dus la războaie şi la măceluri; cel luminat, constructiv, prin care ne punem în valoare tradiţiile, moştenire