«Autobiografia (...)» arată clar, ca o coadă la pâine, şi cât de mult Ceauşescu a rămas cu noi.

Nu se mai ştie cum, într-o celulă vestită mai apoi pentru ilegaliştii ei şi-a făcut loc o tablă de şah. Tânărul Nicolae Ceauşescu nu ştia să joace, ceea ce nu l-a împiedicat să îl provoace pe cel mai bun dintre şahişti, să piardă ridicol şi să nu îl ierte niciodată pe acela care îl „umilise". Episodul e relatat de Pavel Câmpeanu în „Ceauşescu, anii numărătorii inverse", o carte care ar trebui citită înainte de „Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu", cum şi după ar trebui citită. Această poză, să-i spunem „bravada unei nulităţi", îl va însoţi pe Nicolae Ceauşescu până la ultimul lac de sânge, într-o cazarmă dâmboviţeană.

Filmul lui Andrei Ujică a strâns joi seară, la Sala Palatului, mii de oameni. „Tovarăşul încă umple sala", aud din dreapta. Din stânga vine zgomotul, nu discret, nu civilizat, dar universal, al unei pungi de snacksuri care cedează greu.

„Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu" nu e o capodoperă şi nici nu trebuie să fie. E doar un film (un eseu din imagini de arhivă) necesar pentru cei care, aşa cum spunea o scriitoare îndelung contestată la Bucureşti, au trăit o dictatură şi nu au înţeles nimic din ea.

Pe marele ecran, Nicolae Ceauşescu, înfăşurat într-un fals aer antisovietic, îşi trăieşte gloria lui august '68, întâlneşte dresajul din comunismul asiatic şi se îndrăgosteşte, îmbătrâneşte disperat că nu-şi va împlini opera de „măreţe" transformări, înnebuneşte, ca toţi oamenii ideilor puţine, fixe şi greşite. La urmă, încremenit în stalinismul său primitiv, îmbolnăvit de putere, capătă privirea aceea de animal încolţit, des întâlnită şi în democraţiile veritabile, de obicei la preşedinţii ajunşi la al doilea mandat. La urmă, nu mai are aerul idiotului util nimerit în caleaşca regală. E un actor rutinat, obosit după toţi anii de „viaţă şi