În anii ’70 se pare că sintagma societate de consum era cunoscută în România. Nu doar de către specialişti, evident, ci la cel mai înalt nivel politic. O foloseşte Dumitru Popescu la Congresul al XI-lea, pentru a dezminți ideea că la abundenţa materială şi bunăstare s-ar ajunge prin consum. Socialismul doreşte nu atît progres material, cît spiritual. E însă de discutat pînă unde acumularea materială vădeşte progresul, şi de unde începe decadenţa. E de văzut din ce punct progresul material poate fi continuat printr-unul spiritual. Socialismul are dreptate, în principiu: nu poate exista progres decît moral. Omul trebuie să se schimbe, din fiinţa aceea instinctuală şi posesivă care înţelege lumea în funcţie de dorinţele lui imediate, într-o fiinţă morală, cu trăsături recunoscute și universale în umanitatea lor, n-are rost să le amintim acum. Orice critică a societăţii de consum este îndreptată de fapt spre conştiinţa consumatorilor – a celor care participă la şi încurajează sistemul. În orice caz, o critică a societăţii de consum nu poate fi întreprinsă decît acolo unde consumul este evident. Vigilenţa societăţii socialiste în faţa spectrului societăţii de consum nu putea avea la origine ideea că lipsa excesului generează conştiinţa omului nou. E mai degrabă plauzibilă ipoteza inversă: excesul plictiseşte şi împinge dorinţa pe alte căi – între care una este asceza. Ideea omului nou nu e generată în comunism, ci în capitalism. Comunismul „real“ a fost un mediu toxic pentru omul nou. Regimul trebuia să ataşeze omului nou trăsături retro, pentru a-l umaniza. Dincolo de profilul ideologic al conştiin­ţei socialiste, parte a utopiei pe care o cunoaştem prea bine, omul socialist este închipuit de acelaşi Dumitru Popescu drept un „om sentimental“ – romantic: un om de secol XIX, dar nu unul avîntat, nu un poet, ci un Bieder­meier, un burghez iubitor de artă realistă,