Ani de-a rîndul, presa culturală românească încearcă să supravieţuiască pe o piaţă media în care mecanismul cerere-ofertă este grav distorsionat de cîteva dintre cele mai puternice firme de difuzare a presei. Comisioane care merg pînă la 50% din preţul de vînzare pe exemplar, comision de manipulare a returului – care, în cazul revistelor culturale poate fi mai avantajos decît cel încasat din vînzare –, reticenţa de a expune, la chioşc, revistele culturale, pe motiv că „nu se caută“, refuzul de a returna exemplarele nevîndute (Rodipet nici măcar nu permite verificarea numărului acestora!) şi, mai ales, refuzul constant de a deconta, regulat, facturile. Aşa se face că datoriile pe care firme precum Rodipet le au faţă de revistele culturale ajung, în timp, la sume foarte mari, pe care nu e nici o speranţă ca acestea să le încaseze vreodată. Nu-şi pot recupera banii nici cotidienele, darămite presa culturală! Care, în această situaţie, trebuie să se descurce: din sponsorizări, din publicitate, din abonamente, din suplimente plătite de diverse instituţii (tot culturale, cele mai multe) şi, teoretic, din bani primiţi de la Administraţia Fondului Cultural Naţional (aflată în subordinea Ministerului Culturii şi Cultelor), instituţie anume creată pentru a finanţa anual proiecte culturale. Numai că legislaţia confuză, lentoarea cu care se organizează etapele preliminare finanţării (iulie – termenul de depunere a dosarelor, 4 august – anunţarea cîştigătorilor şi 8 septembrie – trimiterea contractelor către beneficiari pentru a fi semnate), dezinteresul şi incompetenţa funcţionarilor AFCN, precum şi neconcordanţa între fişele de antecalcul şi cele de postcalcul transformă finanţarea culturii într-o mascaradă absolută. Am anunţat, săptămîna trecută, că refuzăm să legitimăm, prin semnarea unui contract cu AFCN, un mecanism ineficient şi profund birocratic. Nu acuz pe nimen