( Continuare din episodul 11 )
Dacă ar apărea acum în compartiment un marțian și l-ar face pe Titus Ceia să leviteze, prietenul meu ar spune – plutind: "Mda... Un omuleț". Dar și dacă extraterestrul s-ar deda la acțiuni ostile, cum ar fi să ne mănânce slănina din rucsac, Titus nu s-ar repezi să-i dea una peste mânuța lui verde. Ar spune tot așa: "Mda... Un omuleț. Mănâncă slăninuță". Și s-ar culca la loc. Pentru că Titus, cu tot sângele unguresc de la bunică-sa, nu este mai puțin român decât românii curați și buni. Iar românii, în momentele lor de lehamite, sunt insensibili la fantastic, la splendoare, la mizerie, la orice. Chiar și la istorie. Ei înțeapă măreția cu degetul și o dezumflă, o transformă într-un fleac și zic "mda".
Îmi vine în minte ce spune Prințul Charles la sfârșitul filmului documentar " Wild Carpathia ". L-am văzut la Travel Channel chiar înainte de a pleca spre Suedia. Reporterul îl întreabă: "Ce iubiți mai mult din România?" Și Prințul răspunde scurt: "Sentimentul veșniciei". Avea dreptate. Noi facem totul ca și cum am fi veșnici. "Ce ziceai, Ioane, vin turcii?" "Da, măi, Gheorghe. Câtă frunză și câtă iarbă". "No, lasă-i să vină, că doară nu vin de tot. Ai să vezi că-n patru-cinci sute de ani pleacă !"
Chiar și drumul pînă în Suedia, observ, îl facem ca și cum ar dura o veșnicie. Rucsacul cu mâncare este prima dovadă. Oricât am mânca din el, pare să nu se mai golească. Iar mâncarea, plină cu E-uri, nu se strică în veci. De asta se întoarce Titus cu spatele la turbină: fiindcă va vedea altele în următoarele mii de ani. De ce să se trezească acum? Și eu de ce să mă tot izbesc cu aparatul de fotografiat în geam ca fluturele în bec? Am o veșnicie la dispoziție să fotografiez turbine eoliene înfipte în mijlocul mării. Ar putea să dispară marea, că nu e românească, deci nici veșnică, dar nici ăsta n-ar fi un motiv să mă gră