Criticul şi istoricul de film Tudor Caranfil revine în librării cu o nouă lucrare lexicografică ambiţioasă în intenţie şi impresionantă prin amploare, purtînd marca subiectivităţii salutare care, pentru cititorii cinefili, constituie chiar şarmul autorului.

După cele cinci volume din a doua ediţie, adnotată şi adăugită, a uneia dintre cele mai importante cărţi de cinema scrise în limba română, Istoria cinematografiei în capodopere:Vîrstele peliculei (2009-2012), Editura Polirom i-a publicat lui Tudor Caranfil şi un Dicţionar subiectiv al filmului românesc. Inclus în deja bogata colecţie „Cinema“ (12 volume apărute de-a lungul a cinci ani), recentul op continuă, aducînd la zi informaţiile şi comentariile critice, demersul iniţiat de neostenitul autor printr-un Dicţionar de filme româneşti, lucrare care a beneficiat de două ediţii, în 2002 şi 2004, la Editura Litera Internaţional.

De ce era nevoie de acest nou dicţionar? În argumentul cărţii, intitulat sugestiv „Sine ira et studio!“ (dicton sub care poate fi aşezată critica practicată cu statornicie de autor în 55 de ani de activitate), Tudor Caranfil admite că, dacă „acum un deceniu ar fi fost ridicol“, astăzi – după ce, la „festivalul festivalurilor“ (Cannes, desigur), reprezentanţii Noului Cinema Românesc au devenit „nişte răsfăţaţi ai Croazetei, frecvent ridicaţi pe podium, întrecînd în trofee marile cinematografii“ – un asemenea dicţionar de regizori (români şi nu numai, după cum vom vedea) „e mai mult decît realitate, e consemnare de istorie stratificată“ (p. 6). Nu doar un simplu dicţionar, volumul de faţă propune o istorie discontinuă a filmului românesc (cu accentul pus pe lungmetrajul de ficţiune), în care, după principiul articolelor comunicante, naraţiunile biografice şi cele ale căutărilor artistice compun, prin juxtapunere, un portret mozaicat, dar convingător, al cinematograf