Şi noi suntem un caz de succes. Putem spune acum că am ajuns cel mai aproape de o sincronizare totală cu cei pe care i-am imitat secole la rând, că putem mărşălui lângă umărul lor cu mândrie, fără să fim penibili, cel puţin nu în mod evident.

Doi cai ce aleargă bot lângă bot, doi înotători care ating în acelaşi timp marginea bazinului, două avioane care se izbesc în aer ca şi cum n-ar mai fi avut atâta loc pe tot cerul, două broaşte care sar în apă deodată când simt piciorul tău prin iarbă, tradiţionalii dansatori irlandezi care bat din pantofi toţi în acelaşi timp sau căluşarii noştri populari care strigă şi izbesc cizma de pământ într-un uimitor strigăt de: Hop ş-aşa!... Doi oameni care spun acelaşi cuvânt odată într-o conversaţie, după care izbucnesc în râs pentru că e nostim, doi indivizi care gândesc aceeaşi idee sau inventează acelaşi mecanism deodată. Să iubeşti în acelaşi moment şi cu aceeaşi intensitate cu celălalt, de aici două inimi care bat la unison. Să urăşti în aceleaşi condiţii. Să intri la facultate în acelaşi an şi cu aceeaşi notă ca a fostului tău coleg de grădiniţă, să te trezeşti în aceeaşi celulă cu cel care ţi-a furat bicicleta în adolescenţă ş.a.m.d.

Cam asta înseamnă, în general, să fii în sincron cu ceva sau cineva. O imposibilitate practică ce devine posibilitate rupând orice regulă teoretică. Să faci acelaşi lucru în acelaşi timp, exact în acelaşi timp. E vorba, aşadar, de două elemente care sunt foarte aproape de a fi identice şi care trebuie să se unească la capătul timpului, al cronometrului, al secundei, milisecundei, dacă se poate.

Despre asincronie nu vorbesc pentru că ea reprezintă restul ce rămâne în afara sincroniei. Aceasta nu atrage atenţia pentru că este prezentă tot timpul, în orice acţiune şi cu orice fiinţă sau obiect, fiind în majoritatea timpului o asincronie acceptabilă, mai apropiată de sincronie prin