Una din cele mai frecvente cirteli susurate in urechea romanilor este aceea conform careia am fi "dezbinati", atomizati, in tara si exil, de ambitii si canicule marunte, ridicule sau frizind, pur si simplu, monstruozitatea unor malformatii morale. In fapt, acest comportament este nutrit de egoism. Egoism care, dincolo de a fi o constanta a rasei noastre - nu sintem un popor rece, echilibrat, mercantil - nu este decit rezultatul unor impulsuri psiho-politice pervers induse noua, tuturor.
In "Confesiunile unui octogenar", stufos cartoi de pe la mijlocul secolului al XIX-lea, Ippolito Nievo scrie: "La fel si omul credincios desfasurarii zilnice a propriului destin nu pierde timpul ce se scurge, ci-si revarsa tineretea in vigoarea barbatiei, reculegindu-le apoi pe amindoua in repaosul obosit si plin de amintiri al batrinetii. E o comoara acumulata, iar nu monede irosite zi de zi. De altfel, acest obicei emotionant mi s-a parut intotdeauna a fi semnul unui suflet nobil. Un ticalos n-are nimic de cistigat din amintiri, ci numai de pierdut; el se straduie sa distruga, si nu sa pastreze urmele lasate de actiunile sale, deoarece remuscarile tisnesc din fiecare dintre ele, asemenea razboinicilor rasariti din dintii lui Cadmus".
Ei bine, in cazul "dezbinarii" noastre nu cred ca ea e o insumare de mici ranchiune, un clinchet de egoisme individuale. E o boala sufleteasca a unei natii careia prea multi ticalosi s-au conjurat sa-i stearga memoria, pulsiunea anarhica a unei tari electrocutate experimental.
Extras cu forcepsul bolsevic din poienile traditiei, scapat din chinga bunului simt si-a rinduielii, neamul s-a pulverizat intr-o aritmetica a indivizilor. Nemodelat de marile emotii ale obstii, neimblinzit de sarbatorile ce infloreau in ritmul firesc al crestinismului cosmic, lipsit de siguranta conferita de solida asezare pe temelia unui trecut nu glorios