Specialişti în datul cu părerea ne anunţă constant, de câţiva ani încoace, că în România-i dictatură. O tot caut şi n-o găsesc. Tot ce văz e o mare harababură. Dacă ar fi fost cu adevărat dictatură, am fi reuşit să facem şi noi măcar o autostradă. Nu una spre Uniunea Europeană, ci, eventual, spre Uniunea Sovietică. Pardon? Nu mai există Uniunea Sovietică? Nu-i nimic: dacă am fi dictatură, ar exista şi o Uniune Sovietică. Însă dictaturile nu răsar aşa, precum ciupercile după ploaie, şi nici nu se hrănesc cu mofturi democratice.
Dată fiind capacitatea sistemelor tiranice de a scoate lumea la muncă, de regulă cu arcanul, nu-s greu de imaginat armate de militari în termen, regimente de studenţi, batalioane de dascăli şi plutoane de artişti plastici mobilizaţi pe Marele Şantier al Patriei. Iar printre ei, cu lanţuri la picioare, disidenţii şi deţinuţii politici, ca să-şi bage minţile-n cap.
Aşa dictatură s-a înstăpânit în România, încât numai cine nu vrea nu-şi face de cap. Dacă-l întrebi pe un ministru de ce nu realizează nimic memorabil în mandatul său, îţi spune că el ar face lucruri minunate, dar alţii îi pun beţe în roate. Dacă-i ceri socoteală unui funcţionar pentru intensa-i activitate de tăiat frunză la câini, îţi explică, doct, că nu depinde de el, ci de sistem. Rigorile democratice nu sunt pe placul celor tentaţi să apeleze la armele dictaturii. Aceleaşi rigori sunt însă paravanul după care bravii patrioţi îşi ascund indolenţa, neputinţa ori, după caz, ticăloşia.
Suferim, aşadar, nu de un exces de dictatură, ci de un exces de harababură. A stabili reguli şi a impune respectarea lor nu sunt paşi spre instaurarea dictaturii, ci piloni esenţiali ai democraţiei. Totul e ca regulile cu pricina să fie raţionale, să aibă sens, iar nordul lor magnetic să se confunde cu logica.
Opusul democraţiei nu este neapărat di
