Când treci prin faţa unei biserici, devii mai smerit şi faci semnul crucii. Parcă nici proasta-purtare nu te mai mână de la spate - Îl simţi pe Dumnezeu prin preajmă. Dacă mai mergi şi la Când treci prin faţa unei biserici, devii mai smerit şi faci semnul crucii. Parcă nici proasta-purtare nu te mai mână de la spate - Îl simţi pe Dumnezeu prin preajmă. Dacă mai mergi şi la slujbă, smerenia îţi sporeşte: sfinţii de pe pereţi, bolta pictată, aerul de vechi-străvechi, altarul misterios, mirosul de tămâie şi de lumânări aprinse, psalmii şi Evangheliile, Sfânta Scriptură, bătrânele evlavioase, vocea preotului... da, preotul cu gla- sul lui limpede-răguşit-piţigăiat – Săru’ mâna, părinte! –, cu aerul lui blajin şi cu învăţătura-i biblică... Toate astea au făcut din Biserică instituţia cea mai respectată de români.

Vine însă câte-un rătăcit care, folosindu-L ca paravan pe Dumnezeu, atrage Biserica în combinaţii drăceşti. Ne amintim atunci că şi preoţii sunt oameni, şi nimic din ce-i omenesc nu le este străin. Să acceptăm că majoritatea preoţilor sunt modele pentru comunităţile lor, iubindu-şi enoriaşii şi slujindu-L pe Dumnezeu. Acest adevăr nu-i absolvă însă de păcate pe purtătorii de sutană care se dedau la hoţie, lăcomie, nerozie, şmecherie, preacurvie.

Colaborarea cu Securitatea a adus multă ruşine Bisericii, aşa cum martiriul preoţilor sau al prelaţilor, în momentele grele ale istoriei, a introdus Biserica în fibra noastră naţională.

Cazuri precum „scoaterea dracilor” la Tanacu sunt ecouri arhaice ale unor dogme care fac să plângă altarul. Iar popilor nesătui, care-şi dijmuiesc fără ruşine enoriaşii, ar trebui să le crape obrazul.

Întâmplările petrecute la Schitul Trivale din Piteşti întrec însă orice închipuire. Stareţul Gherasim Nicuţ a transformat chiliile în loc de pierzanie, dedându-se la fapte abominabile. Ş