Dictatorii sunt magicieni ai raului, care stiu cum se transforma o tara intr-o insula nefericita. Secolul XX s-a ilustrat abundent cu asemenea exemple de tragica "fatalitate". Tot el ne-a demonstrat ca majoritatea acestor monstri duiosi, cu viata de familie si gusturi muzicale, detin reteta supravietuirii.
Indiferent de numarul crimelor comise, dictatorii au inclinatia batraneasca de a muri linistiti, fie intr-un exil aurit, fie in propriul pat, asemenea generalului Suharto, decedat recent, la frumoasa varsta de 86 de ani. Disparitia lui Stalin si Mao Tse-Dong a indoliat milioane de victime. Ceausescu, executat de ai sai, continua sa fie deplans ca erou neinteles.
Ma gandeam la paradoxul ororii banalizate dupa ce Fidel Castro si-a anuntat, in fine, retragerea. Optiunea lui pare democratica: dupa decenii de tiranie bine rotunjita prin torturi, arestari, asasinate si infometarea populatiei (prezentata ca efect al embargoului american), liderul cubanez lasa afacerea pe mana fratelui Raul, ca demn continuator al revolutiei cubaneze.
Dictatura ofera, la pachet, teroare si siguranta. Majoritatea pamantenilor, care nu l-au citit pe Etienne de la Boetie, prefera servitutea voluntara. E mai comod sa-ti delegi libertatea in schimbul unui loc de munca si al unei atmosfere sociale de gratificanta egalitate. Numai asa se poate explica longevitatea dictatorilor si specialitatea lor: mineralizarea umanului. De la Dionysie al Syracusei pana la Salazar, conducatorul autoritar si-a permis intrupari de o perversa diversitate.
In spatele acestui vast decor cazuistic, exista o unica osatura: convingerea ca viata celorlalti nu are nici un pret de indata ce suprimarea ei poate fi pusa pe seama unei "cauze".
Si totusi, crimele justificate prin ratiunea de stat incep sa fie (sporadic) pedepsite. Asta pentru ca statele au slabit, dar si pentru ca umanitatea
