Greu de crezut că poate exista un guvern care să facă din investiţia în cultură o strategie politică pe termen lung, care să nu se modifice odată cu schimbarea partidului/ alianţei aflat(e) la putere. Greu de crezut, desigur, cînd te afli în România. În Germania, însă, investiţia în cultură este, demult, una dintre principalele preocupări ale puterii executive şi legislative. Poate pentru că oamenii politici din Germania au înţeles mai demult că imaginea unei ţări depinde, în bună măsură, de modul în care sînt promovate cultura şi istoria ei. Poate pentru că interesul pentru dinamica vieţii artistice şi culturale merge mînă în mînă cu preocuparea de a păstra urmele trecutului şi de a asuma nu doar momentele eroice din istoria unui neam, ci şi perioadele întunecate ale aceleiaşi istorii. Pentru mulţi dintre noi, vizita la Berlin a reprezentat, pe lîngă plăcerea descoperirii unui oraş-palimpsest, şi o importantă lecţie de civism. Firesc, fără declaraţii sforăitoare şi fără ostentaţie patriotardă – şi poate tocmai de aceea extrem de eficient –, organizatorii ne-au făcut să descoperim un adevăr simplu: că nu putem înţelege prezentul şi nu ne putem defini identitatea (personală, dar, mai ales, socială) cîtă vreme nu ne asumăm trecutul în toată complexitatea lui, cu bunele şi relele sale. Şi că în acest permanent proces de descoperire şi edificare arta joacă un rol fundamental. A devenit evident că, în perioada care s-a scurs de la sfîrşitul celui de-al Doilea Război Mondial, arta în spaţiul public nu mai mizează pe estetic, ci pe etic, finalitatea ei încetează să mai fie pură gratuitate. Pentru că artistul a coborît de mult în stradă, refuzînd confortul ocrotitor al turnului de fildeş, concepţia asupra menirii artei s-a schimbat dramatic: arta provoacă, nelinişteşte, pune întrebări şi relevă, prin mijloace specifice, inconsistenţa şi mizeria lumii în care trăim. N