De câteva zile România pare a fi fost incendiată. Întreaga societate arde. Pensionari, studenţi, profesori, medici, şomeri, cu toţii îşi exprimă, din ce în ce mai vocal, nemulţumirea provocată de supravieţuirea aberantă a unui regim politic tot mai puţin credibil şi tot mai puţin legitim.

Cumpărarea sau "persuadarea" unor parlamentari de a susţine guvernul, produs al unui alt partid decât cel pe listele cărora au fost aleşi, cel mai imoral experiment politic pe care România post-decembristă l-a cunoscut, pare a se apropia de sfârşit. Grecia şi Italia ni se par a fi modelele. Acolo, datorită presiunii populare, guvernele au demisionat, fiind înlocuite de soluţii tehnocrate al căror scop imediat, dincolo de gestionarea treburilor curente ale ţării, este acela al organizării de alegeri anticipate.

Raed Arafat nu a fost decât scânteia. Tot ce a urmat este rezultatul tensiunilor acumulate în societatea românească, extrem de diferite, a numeroaselor probleme sociale, a preocupărilor şi problemelor individuale, altfel spus este rezultatul unei realităţi din ce în ce mai triste. Prea mulţi, şi mai ales jurnaliştii străini, vorbesc despre proteste ca fiind consecinţa întârziată a tăierilor salariale masive din urmă cu un an. Nu este deloc aşa. Nemulţumirile sunt de fapt altele, cu mult mai profunde, ele ţin şi de sărăcirea accentuată a populaţiei, dar şi de felul în care dispreţul pentru aplicarea legii sau lipsa de consideraţie faţă de drepturile cetăţeneşti au devenit regulă în "statul român reformat".

Surpriza mea a fost foarte mare atunci când, duminică seara, la întoarcerea în ţară, m-am trezit într-o cu totul altă Românie. Mă obişnuisem cu apatia şi cu capacitatea românului de a înghiţi absolut orice, mă obişnuisem cu românul al cărui vot era în mod flagrant dispreţuit de către cei care îl exercitau în numele lor, mă obişnuisem cu rom