Eram elev când mi s-a spus să scriu România numai cu â din a, pentru că eu sunt român, nu romin. Învăţătorul de la elementară, care mi-a vorbit luându-mă de umeri, părinteşte, în recreaţia mare, m-a lămurit totodată că-i mai bine să spun pauza mare, fiindcă recreaţia e un barbarism, iar recreaţia e altceva. În mintea mea de copil, felul în care mi s-a adresat, cu un glas mocnit, glasul acela cu care oamenii mari îşi comunicau lucrurile importante fără martori, m-a făcut să gândesc că problema lui â din a ţine şi ea de o vinovăţie, precum vinovăţiile de a fi fost fiu de boier sau de condamnat politic. Trebuia să ştiu, dar să rămână în mine ce ştiam.
Mai târziu, la Filologie, disputele academice pentru şi contra lui â din a sau î din i m-au convins că şi o literă poate să devină o cauză politică şi că lingviştii pot trăda un interes naţional, impunând reguli, la scris şi la rostire, contra istoriei ţării lor. Nu o fac pentru bani, nici pentru glorie, o fac ca să se simtă şi ei o dată în viaţă atotputernici, fie şi pe destinul unei vocale. Vanitoşii n-au nevoie de mult ca să se transforme în tirani. Doar de o ocazie. Că în 1950 era vorba despre o deturnare comandată de la firul istoric, e neîndoielnic. La fel s-a întâmplat şi după 1990, când ţiganilor li s-a zis, printr-o lege de care nu aveam nevoie, rromi, iar dacă Academia nu întorcea armele, ca să revenim la â din a, atât în scrisul cuvintelor
România şi român, alte "forţe obscure", de data aceasta nu dinspre Est, ne-ar fi făcut romini din Rominia. Europa nu realizează diferenţa dintre î şi i. Limbile europene nu-l cunosc pe î. Ceva, ceva aceste "forţe obscure internaţionale" tot au reuşit: o brambureală la nivelul întregii naţii. În presă scrie fiecare cum îl taie capul, invocând drepturi democratice ce nu privesc, de fapt, esenţa democraţiei. Lingviştii,