Intr-un recent sondaj televizat despre cum intampina romanii criza, un domn din Mizil explica mahnit ca va trebui, probabil, sa renunte, cel putin temporar, sa-si cumpere un GPS, acel sistem de conducere a masinii urmand sfaturile unei cutiute care se prinde pe tabloul de bord si care iti da indicatii de drum cu o voce iritanta. Omul parea sincer atins de faptul ca va trebui sa se priveze de achizitionarea acelui gadget costisitor si cicalitor. Se vedea limpede ca frustratul personaj face parte din categoria transnationala a celor care-si petrec sfarsitul de saptamana spaland masina cu mana, lustruindu-i amoros carcasa metalica si agatand la urma de retrovizor un bradulet odorant sau o iconita. Sau si una, si alta. Dar de ce un GPS? Daca intr-un oras monstruos cum e Bucurestiul am putea sa vedem rostul jucariei, de ce totusi are nevoie de asta un domn din Mizil, urbe in care e greu de crezut ca lumea trebuie sa se ghideze prin satelit?
Punand aceasta intrebare amuzanta, am primit raspunsuri foarte serioase. "Vezi tu", mi-a spus cu mandrie extatica un utilizator de GPS, "uneori se intampla sa ajungi la un colt de strada si descoperi cu neplacere ca strada e blocata, inchisa pentru lucrari… dar tu, daca ai platit si ti-ai descarcat din timp harta «updatata» de pe internet, inlocuind-o pe aia veche, ai sa stii dinainte ca strada e blocata si ai sa poti face un ocol".
In vreme ce imi explica, bunul om se tot uita in ecranul minuscul al cutiei magice si aproape ca a calcat o batrana care traversa strada in fata noastra (neregulamentar). E drept, aceasta obsesie a gadgeturilor tehnologice este universala. In Belgia tocmai ce s-au inventat pantofi cu GPS, pentru cei care merg pe munte, sau la padure, astfel incat sa poata fi gasiti in caz ca se pierd, precum si ghiozdane cu GPS, pentru scolari, ca parintii sa poata vedea pe ecranul unui computer daca
