Din anul 1954, când m-am născut, locuiesc la 100 m de Piaţa Universităţii.
Pe locul Teatrului Naţional şi al hotelului Intercontinental, amândouă construite între anii 1967-1970, se găsea un circ şi, parcă, pe la Rond trecea tramvaiul. Din acest motiv, chiar fără să vreau, am văzut tot ce s-a întâmplat în Piaţă. Am să evoc câteva amintiri şi unele învăţăminte care decurg din ele.
În ziua de 21 decembrie 1989 am trecut întâmplător pe lângă ultimul miting al lui Nicolae Ceauşescu chiar în momentul când el se spărgea. Am fugit alături de sute de oameni speriaţi, mai ales pentru că se crease panică. De pe lângă Biblioteca Centrală Universitară, unde mă găseam eu, până la Inter am făcut câteva minute. Poate zece pentru că ne şi ascundeam prin scări de blocuri. Se zvonea că s-ar trage şi se auzeau nişte zgomote asemănătoare. Am ajuns la Inter unde erau câteva sute de oameni, încolonaţi, cu pancarte pe care erau scrise lozinci împotriva lui Ceauşescu şi contra comunismului. Atunci, pe moment, nu m-am gândit la asta, dar era imposibil ca în numai câteva minute acei oameni să se fi organizat şi să fi confecţionat şi pancarte. Cu timpul am înţeles că Interul, sau Piaţa Universităţii, cum a rămas în istorie acel loc, fusese ales pentru că în hotel erau turişti străini şi pentru că locul respectiv se pretează foarte bine la conflicte de stradă. Am înţeles, mai târziu că nu noi ne-am dus acolo, ci am fost atraşi pentru a ne alătura acelui grup organizat înainte de ultimul miting al lui Ceauşescu. La Inter am stat până noaptea. Am şi relatat evenimentele într-un articol publicat în ziarul Libertatea, prima publicaţie apărută în România în momentul când nu se ştia ce se va întâmpla cu Ceauşescu. De atunci mă tot gândesc la acea noapte de groază. Multele documente apărute ulterior m-au ajutat să înţeleg şi mai bine ce se întâmplase. De la un moment dat, autorităţil
