Unităţi administrative mai mici pot fi însă mult mai uşor controlabile de către cetăţeni, mai ales dacă ciclul electoral este mai scurt.
Tot în timpul unui regim devenit autoritar s-a ivit ideea de a împărţi ţara după modelul fascist în 11 regiuni mai mari. Acum sunt doar 8, pentru că nu mai avem Basarabia, Bucovina şi Cadrilaterul. Carol al II-lea şi-a pus ideea în aplicare foarte simplu, printr-un decret-lege. Acum, din fericire, e ceva mai complicat. Răsfoiţi presa vremii şi veţi vedea că motivaţiile gestului erau aceleaşi ca şi azi: eficienţă, reducere de costuri şi strangularea corupţiei. Erau la fel de false şi demagogice ca şi astăzi. Pretutindeni, sistemele administrative au rădăcini istorice mai mult sau mai puţin adânci. Deşi probabil mult mai vechi, judeţele sunt atestate documentar de prin secolul XIV, numite „ţinuturi" în Moldova şi „judeţe" în Valahia. Şi tenutum, şi judicium sunt cuvinte de origine latină, spre deosebire de târg (slav) sau oraş (de la ungurescul horos sau varos). Formula există, deci, din moşi-strămoşi.
Revenit de la sistemul sovietic de regiuni şi raioane, în 1968, Ceauşescu a adoptat sistemul tradiţional, dar, în loc de vreo 60 de judeţe, a lăsat absolut arbitrar doar 41. Au dispărut judeţele Fălciu, Covurlui, Romanaţi şi multe altele. Unele au devenit mai mari doar datorită bunului plac sau unor circumstanţe politice trecătoare, deşi erau determinate în timp de topografia locurilor, dar şi de distanţa de parcurs până în capitala judeţului într-o zi dus-întors cu căruţa.
Ideea de a le reduce numai la 8 sau 10 în comparaţie cu revenirea la cele 60, istoric constituite, nu face niciun sens. Nu respectă un principiu simplu de management administrativ. Cu cât o structură este mai mare, cu atât birocraţia devine mai de sine stătătoare. Nu funcţia generează organul, ci acesta îşi găseşte noi şi noi ocupaţii pentru a