Ultimul film al lui Mircea Daneliuc, Legiunea straina, ne spulbera ultima speranta de redresare a ultimului lider „neexpirat“ al „generatiei ’70“. Si, cunoscind proiectele realizatorului (in numar de doua) finantate orbeste de CNC, nu ne putem amagi nici ca ne-ar mai ramine o sansa: imprevizibilul. Acesta n-ar fi de ignorat la un artist autentic, cit timp nu si-a inscenat encomiastic, fara pic de umor, propria inmormintare incognito, cum a facut-o congenerul Dan Pita in Femeia visurilor, si nici nu si-a ratat in linie dreapta si integral toate incercarile de dupa hotarul anului 1989, ca regretatul Mircea Veroiu, disparut prematur.
Fiindca, fata de Dan Pita si Mircea Veroiu, Mircea Daneliuc a avut din start unele optiuni care i-au conferit un plus de validitate ontologica, in aptitudinea de a rezista malformatiilor induse de dictatura. A fost in avantajul sau formativ priza lucida si nervoasa a realului prezent din Cursa (1975), Proba de microfon (1980) si mai ales Croaziera (1981), inainte de a se lasa prins de centrifuga filmului de epoca, in care intrasera de la inceput comilitonii in tandem Pita si Veroiu, cu altminteri eminentele ecranizari Nunta de piatra si Duhul aurului, dar urmate de „iesirea din mina“ prin coniventele in cascada ale filmului de gen contrafacut, cu fantezii searbede (Hyperion, 1975), sociologisme retro servile (Minia, 1978), ecranizari decorativ-narcisiac-gongoric-fastidioase, seriale de ocazie, toate uzurpatoare ale vocatiilor filmului de autor.
Genele mai norocoase au facut, dupa Revolutie, din semidisidentul de odinioara Mircea Daneliuc noul performer al productivitatii, atit in anii ’90, cit si in primul deceniu al secolului incipient, cu un record de 10 (zece) titluri – cite cinci repartizate simetric in cele doua spatii temporale (daca socotim si proiectele deja stipendiate). Nu insa fara specularea, la egali
