Săptămâna trecută, într-o atmosferă sobră, academică – datorată nu atât locaţiei, cât compoziţiei asistenţei – profesorul universitar dr. Mircea Beuran, împreună cu colegul său, deasemenea profesor, Benone Duţescu, au comis un gest de vădit altruism: au prezentat volumul pe care l-au scris împreună, dedicat istoricului asistenţei medicale de urgenţă din Bucureşti. Un gest nu doar temerar – având în vedere travaliul dur al reconstituirii, din arhive şi publicaţii, al traseului parcurs de cel mai important serviciu medical – cel de urgenţă, dar şi de mare generozitate, volumul fiind destinat bibliotecilor de specialitate şi uzului celor realmente interesaţi de tematică. Aceste lucruri au fost, dealtfel, subliniate de către invitaţii solicitaţi să prefaţeze evenimentul – preşedintele Academiei, Ionel Haiduc, sau rectorul (incompatibil! cum a ţinut chiar domnia sa să sublinieze) IMF, profesorul Florian Popa.
În propria sa alocuţiune, profesorul Beuran a semnalat chiar el riscul acestei intreprinderi, în special din partea unui om acuzat de „plagiat”. Este, probabil, cea mai nedreaptă şi mai ticăloasă acuză ce poate fi adusă unui om cu prestigiul profesional şi moral al doctorului Beuran (i s-a mai adus una – de la cel mai înalt nivel al statului: că l-a operat pe Hayssam de cancer şi că acesta mai trăieşte! În mintea celui în cauză nu intră şi ideea că trăieşte tocmai datorită valorii prestaţiei medicale a profesorului...) Pentru mulţi, mult prea mulţi, timpul a estompat împrejurările în care i-a fost adusă acuzaţia, rămânând doar celebra arie a calomniei: prin 2003, dacă nu mă înşel, doctorul a avut cutezanţa de a da liniştea cabinetului medical pe hărmălaia celui ministerial. A acceptat propunerea de a deveni ministru al Sănătăţii tocmai din imboldul dezinteresat de a curma o serie de stări de lucruri păguboase pe care le cunoştea foarte bine. Demersurile sale s-