Ceea ce vedem pe scena politică nu este ceea ce se întâmplă în mod real. Filfizonii politici, excentricii, bufonii sunt doar figuranți care asigură, pentru opinia publică, senzația de agitație, de du-te vino permanent și isteric, de parcă peste tot sunt incendii, dezastre politice, ceva de salvat sau de răzbunat, însă dincolo de toate acestea adevăratul joc e orice altceva decât lupta pentru binele public.

Poziția de rol principal are și dezavantaje inerente – o prea mare siguranță și încredere în propriile puteri. Nici măcar președintele Traian Băsescu, veritabil politician de dreapta, nu pare a fi scăpat de capcana încrederii în sine prea mare în raport cu realitatea și cu ceea ce poți lua din peisaj pentru a cârpi o altă realitate politică pe care ți-o dorești. Vorba aia: socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg.

Constrângerile pactului de coabitare, la care adăugăm și firele invizibile care străbat toate partidele politice în ceea ce s-ar numi rețeaua transpartinică a intereselor, au făcut din mișcările lui Traian Băsescu un joc politic care în loc să simplifice harta a complicat-o mai tare.

Desigur, dorința de a-și conserva electoratul fidel în perspectiva viitoarelor negocieri este o mișcare pe care orice politician cu bune instincte ar face-o, iar în politică puterea e marfă de schimb. Dincolo de perdeaua de fum a clișeelor de tipul ”toți trebuie să alerge și vedem cine rezistă pe partea dreapta” – jocul acesta nu a făcut decât să amplifice dezordinea politică într-o zonă și așa firavă, într-o țară care majoritar a susținut și va susține pe oricine promite cizme, găleți, zahăr și ulei for free, astfel că într-un astfel de context așa-numita competiție pe dreapta e mai degrabă comică decât realistă. E ca și cum îi ceri unui cal slăbit să tragă o căruță plină cu leneși.

În aceste condiții, competiția pe care