Foto: Nicolae R. Dărămuş De ceva vreme pe un post de televiziune are loc un concurs oarecum binevenit, intitulat Românii au talent. Prin el, organizatorii îşi propun să scoată din anonimat pe indivizii talentaţi cărora până atunci, din diverse motive, soarta nu le-a surâs. Căci, nu-i aşa?... Ce este viaţa – chiar dacă eşti sănătos şi ai stil în a o trăi –, dacă nu ai şi succes?... Nu spunea Romain Gary, în romanul L’homme à la colombe, publicat în 1958 – usturătoare ironie la adresa evoluţiei stupide a societăţii omeneşti – că „Rien ne réussit comme le succès” („Nimic nu reuşeşte ca succesul”)?
Aşadar, un juriu format din tineri de succes – un prezentator de televiziune, un actor-dansator şi o cântăreaţă – decide: promovează concurenţii în fazele superioare ale concursului şi, în cele din urmă, desemnează câştigătorii. Nimic rău până aici, judecătorii străduindu-se cu adevărat să fie obiectivi, atât cât se poate – că oameni suntem! – atunci când fiecăruia, în funcţie de sensibilităţile personale, îi ajunge la inimă mai cu sârg ba cântatul din frunză de brustur, ba dresura unui căţel, ba paşii de dans ai aspiranţilor la gloria scenei.
Nu demult am asistat la o reprezentaţie stranie: o pereche tomnatică – ambii îmbrăcaţi cu pantaloni de stofă şi după caz, ea cu ie şi el cu „cămeşă” – a făcut o demonstraţie de rezistenţă şi abilitate în dansul popular ardelenesc. Eroina a fost femeia. Suplă şi dotată de Cel de Sus cu un organ vestibular excepţional, ea a executat fără greş, fără ameţeală şi fără întrerupere, vreo 400 de piruete. Aspectul bărbatului însă, burtos, încins cu brâu, tropotind mărunt din picioare în jurul nevestei, mă dusese instantaneu cu gândul la masculii trecuţi, „bravi”, gravi şi melancolici din clipul kitsch – pe măsura cântecului vânătoresc – Puşca şi cureaua lată, în interpretarea lu