Orice zi de 15 noiembrie s-ar cuveni să fie, în România,  ocazia de a reflecta în marginea curajului şi devotamentului pentru cauza libertăţii.  Ridicarea populară din Braşov nu a fost doar gestul de  demnitate al celor pe care regimul  ceauşist pretindea că îi reprezintă,  în realitate deposedându-i de suveranitate,  ci şi  şansa pe care România a ratat-o: şansa rupturii autentice şi profunde în raport cu regimul totalitar.

În ecuaţia acestei întâlniri ratate cu istoria, intelectualii autohtoni joacă un rol privilegiat.  Distanţa faţă de Polonia,Ungaria sau Cehoslovacia ţine şi de  raportarea intelectualului la puterea tiranică şi instrumentele ei.  Rezistenţa este, în aceste societăţi, ocazia pentru  intelectuali şi muncitori de a descoperi solidaritatea generatoare de energie. România oferă imaginea  dramatică a solitudinii ce înconjoară pe cei ce au temeritatea de a gândi alternativa.

Docilitatea şi turpitudinea intelectuală în ultimii ani de stalinism naţional îşi  au rădăcinile în solul mâlos al anilor  de naştere al puterii populare. Complicitatea cu răul ce contaminează România devine, pentru atâţia dintre  intelectualii proeminenţi, strategie de supravieţuire şi de promovare socială.  Acolo unde  regimul  de largă concentrare democratică  acţionează spre a lichida ceea ce mai rămâne din edificiul domniei legii, intelectualii intervin spre a omagia, cu entuziasm,  castrarea libertăţii. Vocile lor sunt cele care dau onorabilitate  crimei, abuzurilor, minciunii.  Invocarea  poporului serveşte ca alibi pentru adormirea propriei conştiinţe.

Anii dintre 1944 şi 1947 sunt cei  în care se poate vedea, ca într-o oglindă fidelă, chipul diform şi viciat al intelectualului autohton- tentat de  resturile pe  care le aruncă de la masa sa tiranul, el este  retorul ce dă puterii justificarea pentru înfăptuirile sale ilegitime. Demnitatea  intelectuală, s