În ultimul său editorial din Washington Post, Fareed Zakaria pledează pentru angajament în Dosarul Iranian, folosind analogii istorice pentru a-şi susţine teza. Dar trebuie factorii de decizie americani să se bazeze pe o astfel de argumentaţie când au de decis între război şi pace?

Jocul cu trecutul – îndepărtat sau apropiat - ocupă un rol semnificativ în ştiinţele sociale pentru că oferă fundamentul empiric pe care noile teorii se sprijină. În fond, dacă nu ne-am putea raporta la acţiunile şi deciziile oamenilor din trecut, ce ne-ar rămâne pentru a încerca să intuim viitorul? Istoricul Lucian Boia obişnuia să-şi avertizeze ucenicii că istoria este extrem de îngăduitoare cu mânuitorii ei, oferind suficiente argumente oricui pentru a explica, justifica sau prognoza orice. Întrebarea fundamentală este dacă istoria, chiar interpretată cu bună credinţă, se poate organiza teoretic coerent şi o anumită acţiune istorică, transcezând contextul, va genera o consecinţă similară. Doar aşa putem afirma, cu o doză semnificativă de realism că o anumită conduită politică este mai potrivită decât alta.

Ce ne spune istoria, război sau pace?

În cazul dosarului iranian, pace, spune analistul de politică externă, Fareed Zakaria în ultimul său editorial din Washington Post. Plecând de la noul concept de “zonă de imunitate” fluturat de ministrul israelian al Apărării, Ehud Barak, care pleacă de la premisa că Israelul are la dispoziţie o “fereastră de oportunitate” ce se va închide când Teheranul va obţine suficient material fisionabil pentru a lucra într-un laborator imposibil de penetrat de bombele americane, Fareed Zakaria constată că sub alte forme, acest raţionament a fost uzitat şi-n alte epoci istorice. Iar exemplul cheie invocat de Zakaria este analiza Germaniei wilhelmiene, care în 1914 arăta că perioada de preeminenţă militară continentală a Kaiserreichului se a