Costică Banu, fiul lui Tache Banu din Vale, cum i se spunea în Vintileasa, pentru a-l deosebi de un alt Tache Banu din Deal, a fugit de acasă când avea 17 ani, după ce încercase să spargă Magazinul sătesc şi să fure un lanţ de bicicletă.
Voia să-şi facă din el o brăţară din alamă. Nu găsise însă nici un lanţ. Fuseseră aduse vreo trei, dar le cumpărase pe toate un ins din satul vecin, care avea nevoie de ele pentru un dispozitiv de scos porcul din coteţ când acela refuza. În Magazin se găseau de toate: aparate de radio, cazmale, pachete de biscuiţi expiraţi, saci cu piatră vânătă, ba chiar şi biciclete. Costică Banu nu se atinse de nici unul dintre ele.
Cum avea să spună miliţianului din sat, care-l iertă în cele din urmă, el spărsese Magazinul pentru lanţul de bicicletă. Nu găsise nici un lanţ? Foarte bine! Plecase fără să-şi însuşească nimic, deoarece toate celelalte articole nu-l interesau.
Timp de zece ani după dispariţia din sat, ai lui nu mai ştiură nimic de el. Din când în când se trezeau că trebuie să plătească în numele lui o amendă de călătorit fără şapcă pe acoperişul vagonului, de trecut pe roşu într-un orăşel de provincie sau de cântat cu gura mare într-un local pe ai cărui pereţi scria clar: Cântatul strict interzis! Deşi amenzile costau, ai lui le plăteau cu bucurie: datorită lor ştiau că băiatul trăieşte.
Era greu de presupus că distrugerea oglinzii din local, precedată de fugăritul ospătăriţelor prin bucătărie, putea fi opera unui mort. Şi dacă se gândeau că pentru a te bate cu doi inşi într-un iarmaroc, pe motiv că fluierului cumpărat de la taraba lor îi lipseşte o gaură, trebuie să fii în formă, graţie amenzii, chiar dacă piperată, ai lui ştiau astfel că e şi sănătos.
La un moment dat, amenzile încetară să mai vină.
Ai lui, care-l cunoşteau ca pe un cal breaz, nu-şi puseră o clipă p