Pînă la marea răsturnare din decembrie 1989, modelul de cărturar umanist, după ce nu mai trăia nici unul dintre mentorii mai multor generaţii, nici Tudor Vianu, nici G. Călinescu, rămăsese a fi reprezentat de Edgar Papu. Îi impresiona pe tineri prin universalismul ştiinţei sale de carte, ca şi prin blîndeţea firii, gata oricînd să intre în dialog pentru a împrumuta şi altora din substanţa întinselor lui lecturi. Comunicarea cu Edgar Papu era un exerciţiu intelectual benefic şi, de aceea, i se puteau trece cu vederea tîrziile concesii pe placul oficialităţilor, cînd se lăsase antrenat de valul protocronismului, convertit la obedienţă de linguşitori şi susţinători ai ceauşismului. De fapt, cazul acesta de abolire a spiritului critic încă nu e lămurit. Ar trebui să se cerceteze cît era cedare reală şi cît iezuitism abil pus în funcţiune de Edgar Papu, un fel de mască protectoare, vizibilă şi în alte împrejurări incomode din existenţa prudentului învăţat.

Înlăturarea totalitarismului a echivalat cu înseninarea orizonturilor în cultură, firesc efect al lichidării cenzurii şi al începutului de liberalizare în domeniul circulaţiei persoanelor. Chiar în februarie 1990, un grup compact de intelectuali din ţară participa, la Paris, la o întîlnire cu exponenţi ai exilului. Mulţi dintre cei ce au făcut atunci deplasarea îl vedeau pentru prima dată pe Emil Cioran, au putut să-i strângă mîna lui Paul Goma, s-au regăsit cu Mircea Iorgulescu, aşa încît manifestarea găzduită de fastuosul palat al Marii Adunări Naţionale franceze din Place Concorde căpăta un înţeles simbolic. Într-adevăr, era o invitaţie la concordie, se întindeau punţi de comunicare, ulterior consolidate prin reveniri acasă ale celor izgoniţi altădată de brutalitatea autoritarismului comunist. Nu mai departe decît vizitele succesive ale soţilor Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, care aveau să prilejuias