Marţi, lumea a privit cu speranţă la viitor şi cu ruşine la trecut.
Speranţa a luat chipul noului Părinte al catolicismului, Papa Francisc, o figură de care se leagă un nivel de entuziasm care aminteşte de prima campanie electorală a lui Obama şi visele care se năşteau atunci în jurul unui personaj cu iz mesianic.
Ruşinea a luat chipul lui George W. Bush, care, acum zece ani, anunţa în direct începerea bombardamentelor coaliţiei NATO în Irak, pentru a elimina armele de distrugere în masă pe care le-a dosit Saddam, cu scopul de a distruge marile puteri occidentale. Vorbea atunci despre pericol, vorbea mult şi despre onoare (VIDEO ŞI TANSCRIPT). Mai spunea fostul preşedinte că intră cu ezitare în acest conflict. Istoria următorului deceniu, însă, avea să arate că pericolul nu a existat, onoarea s-a transformat într-o ruşine de dimensiunea Vietnamului, iar hotărârea de a invada Irakul era atât de mare, că au fost eliminate toate posibilele contraargumente. "Stuff happens", s-a scuzat Donald Rumsfeld mai târziu, invocând "eroarea" în care s-au aflat serviciile de informaţii cu privire la armele de distrugere în masă care nu au fost găsite.
1990 şi 2003. Doi preşedinţi Bush. Acelaşi Irak. Acelaşi Saddam. Totuşi, doar o greşeală care va apăsa pe veci pe umerii istoriei.
Operaţiunea din Irak, începută acum zece ani, a fost un "război discreţionar", un "război la alegere", în formularea lui Richard Haas, unul dintre puţinii americani care au fost în guvernul SUA în timpul ambelor intervenţii din Irak. Fost membru al Consiliului Naţional de Securitate din subordinea lui Bush senior şi director în Departamentul de Stat al lui Bush junior, Haas a scris o carte despre cele două războaie.
Dacă prima operaţiune, a lui George Bush, poate fi considerată un "război dintr-o necesitate" (invazia din Kuwait), cea de-a doua a fost o pură alegere a lui