Nu cred in hazard. Esential este sa dai peste omul care sa te ia de mina si sa te indrepte rabdator catre propria vocatie. Iar acesta este, de cele mai multe ori, profesorul. De cind politicienii nostri s-au gindit ca nu le-ar strica, in plina campanie electorala, o saminta de scandal care sa atraga voturi si i-au ales pe profesori ca tapi ispasitori ai parvenirii lor, s-a creat o antipatie generala fata de aceasta profesie si fata de reprezentantii ei. Se aud din ce in ce mai des pareri obtuze conform carora un dascal nici nu merita prea multi bani, pentru ca nu produce nimic concret si, oricum, are o norma ca a tuturor celorlalti bugetari. Tocmai de aceea, m-am hotarit sa incerc sa le vind un pont celor rautaciosi; a fi cadru didactic nu e nici pe departe usor si nici lipsit de importanta. Stiu acest lucru in dubla calitate: am fost elev, student si sint, de citiva ani, profesor. Ultima ipostaza e infinit mai dificila si mai solicitanta. Am avut norocul sa dau, cit am fost elev sau student, peste citiva, putini, dascali de exceptie. Aceste intilniri pot fi decisive, daca se petrec la momentul oportun. Cine crede ca rolul celui de la catedra este banala transmitere a unor informatii se inseala amarnic. Asta o poate face oricine; de informat se poate informa elevul foarte bine de unul singur, ca doar traim in epoca transparentei. Un bun profesor modeleaza insa mintea alumnilor. Ii formeaza, le plamadeste gindirea, ii invata cum, nu cesa gindeasca. Dar pentru asta ii trebuie nu doar rabdare, stiinta ori metoda, ci mai ales daruire, talent si disponibilitate sufleteasca. Pentru ca in aceasta meserie se cere foarte multa investitie sufleteasca. A sta la catedra nu este un privilegiu, cum cred destui, ci o mare responsabilitate. Tinerii sint foarte mofturosi, sint exigenti, neiertatori si mereu dispusi sa caute hibele celor din fata lor. Asa le dicteaza virsta, temperame