Zoom Despre autor
Adrian Majuru este istoric, scriitor şi doctor în geografie umană. Este autorul mai multor cărţi despre vechiul Bucureşti, cunoscut fiind, printre altele, interesul său pentru mahalalele oraşului. (Foto: Agerpres)
În numai două generaţii, undeva între 1860 şi 1900, confruntarea s-a schimbat treptat în coabitare între cele două moduri de viaţă: unul specific psihologiei poporului român, o psihologie levantină, orientalizată, şi un grup restrâns social, dar decizional, care trăia prin disciplina şi rigurozitatea europeană. Rezultatul a fost un hibrid cultural, cu posibilităţi de uniformizare pozitivă în toate straturile sociale.
A existat şi un oraş magic. Nu este vorba de mult vehiculatul „Mic Paris“, ci de cu totul altceva. Este vorba de un „high life“, restrâns numeric, format în mare măsură din elemente ridicate ale clasei de mijloc. Un high life, care avea o ancorare temeinică în civilizaţia europeană. Această substructură socială a dispărut, începând cu anul 1945, iar procesul de osmoză culturală cu Europa a fost stopat.
Oraşul începutului de secol
Bucureştiul anului 1906, atunci când îl avea primar pe uitatul astăzi Mihai G. Cantacuzino, avea toate simptomele unei metropole în devenire. Centrul avea deja aspectul oraşelor moderne ale Occidentului. Construcţiile impunătoare, bulevardele largi, marile magazine, electricitatea, asfaltul, automobilele, luxul excesiv al toaletelor, nimic din toate acestea nu lipseau, iar progresul se accentua pe zi ce trece.
Alături, zona ocupată de populaţia muncitorească şi de mica industrie se modifica treptat. Valoarea terenurilor era în creştere, construcţiile se înmulţeau, străzile se aliniau, fiind canalizate, se extindea iluminatul. Comercianţii sau funcţionarii ajunşi la un anume grad de bogăţie îşi construiau aici case noi şi, încet-încet, muncitorii şi micii
