Marian Iancu redevine gălăgiosul numărul unu din fotbalul mitic. A urmat el o cură de slăbire a tonului în perioada cât Tender mima apucături patronale pe la Timişoara, după care a revenit spectaculos recuperând în greutatea zgomotoasă care l-a consacrat. Încălzirea şi-a făcut-o prin lătrătura la adversarii din campionat, ăia mai neprietenoşi. Apoi, în sosul hârjoanei de uzură a început să tăvălească fleicile consistente din repertoriu. Depunctarea Politehnicii, conflictul perpetuu cu federaţia şi demiterea lui Dusan Uhrin i-au oferit lui Marian Iancu prilejul unor vocalize de toată fala.

Exersarea mâniei în pledoaria de contestare a depunctării Politehnicii i-a prins bine. Pe de o parte, Marian Iancu a negociat astfel, cu mare abilitate, suportul deloc neglijabil al suporterilor timişoreni. Pe de altă parte, jucând cartea maximei revolte, Marian Iancu a urmărit şi a reuşit să camufleze perfid erorile pe care singur le-a comis în escaladarea conflictului soldat cu sancţionarea clubului. Povestea e simplă. La începutul marilor afaceri preconizate la Timişoara, cu numai două sute de mii de euro Marian Iancu ar fi putut sătura poftele săracului Zambon, fostul patron al clubului. Suma respectivă, mare în sine, era infimă în raport cu planurile multimilionare afişate de noul patron al echipei. Şi, atunci, orice om de bună credinţă se poate întreba de ce nu a achitat Marian Iancu respectivul chilipir pentru a scăpa definitiv şi pentru totdeauna de nepricopsitul Zambon şi de toate hangaralele ulterioare. Răspunsul a fost oferit de Marian Iancu. El a declarat că nu a fost vorba de sărăcie, de strâmtoare financiară, iar vreo intenţie de ţeapă nu figura nici în cele mai urâte vise. Pur şi simplu Marian Iancu a fost subaltern dorinţei suporterilor. Ei, suporterii, orgolioşi fiind, nu i-au dat voie, ba chiar i-au interzis lui Marian Iancu să onoreze financiar p