Uimirile care ni le produce Basarabia pot fi o buna introducere la conceptul de inimă pustie a românului.
Inima pustie a Răsăritului a devenit un fel de organ al vieţii mele existenţiale. Basarabia, doar când îi pronunţ numele, îmi resuscitează acest ciudat sentiment. Melancolia anacronică, umedă a lui, senzuală, m-ar smulge dintr-o mie de mediocrităţi de la Bucureşti. Brutale şi zilnice. Muntenia are ceva exaltat şi sincer. Sincerităţi care rup şi maxilarele de la prea multă vorbă ironică. În Basarabia, însă, devin într-o fulgerare, care ţine mai mult de psihic decât de suflet, un om matur, împăcat cu realităţi istorice restrictive. Ce-i dacă trăiesc în acest clin de lume?, cum spune Cioran. Să piară Parisul cu ale lui existenţialisme, SUA, cu ale ei bogăţii, dar să rămână inima pustie a Răsăritului. Repede, însă, uit această aventură spirituală de-o clipă şi-mi aduc aminte de ultima mea aventură petrecută acolo.
Până la Prut, mersesem liniştiţi. Doar şoferul întorcea brusc faţa şi-l privea curios pe Dani. Ritmic. Cred că era obosit. Îşi găsise o mişcare ritmică, potrivită unei nelinişti noi. Dani, fiul meu, stătea neclinitit şi moale. Analizam-analizam. Apoi, brusc: „Mână mai tare, nene!" Cred că i-a spus pe nume. Ne ghiceam toţi o mulţime de nelinişti infantile.
Asfaltul nu ne-a fost potrivnic până la vamă (Sculeni). Drum naţional, cu un covor moale. Pe Dani nu-l durea încă burta. Nu ne era împotrivă nici dogoarea verii, care pârjolise totul. Nici. Era încă dimineaţa. Se răcorise brusc, la prima oră. Picura unsuros pe parbriz. Cu o zi în urmă, duminică, pe la prânz, am avut ocazia să văd spaima unui sfârşit colectiv. Satul (Zlătunoaia) în care picotisem câteva zile, sub un cer topit, s-a aprins preistoric. Bătrânii se văitau cu mâinile fluturând pe la porţi, ca la un război.
Pe la 11.00, am ajuns la vamă. Ştiam cum decurg l