În urmă cu câţiva ani, un prieten de-al meu şi-a pierdut jobul dintr-o mare firmă privată. Fiind fost coleg de şcoală şi prieten bun cu un ministru, primeşte la scurt timp un telefon de la acesta:

„Auzi, nu vrei să te pun director general la Regia «Cutare»?"

„Păi cum aşa? Eu am fost toată viaţa bancher şi abia dacă am condus câţiva oameni, nu mii şi mii de angajaţi, câţi sunt acolo."

„Nu contează! Dacă vrei, te numesc chiar azi şi, de mâine, poţi să începi."

„Şi, ce trebuie să fac acolo?"

„Să nu dai nici un om afară!"

„Şi, ce altceva? Ce obiective am, în cât timp trebuie să le ating?"

„Să nu dai nici un om afară."

„Şi, pierderile?"

„Lasă alea, ce treabă ai tu cu ele? Să ai doar grijă să nu dai nici un om afară."

„Şi, ai vorbit şi cu prim-ministrul despre asta? El ce a zis?"

„Să nu dai nici un om afară."

Şi, în ziua următoare, a început noul job. Chiar dacă nu mai lucrase niciodată ca director ¬general sau măcar ca director oarecare cu ceva responsabilităţi, bănuia că ar trebui să ¬primească nişte indicatori, nişte proceduri şi tot felul de astfel de lucruri care îi mai ¬trecuseră pe la ureche în cariera lui de bancher care a lucrat cu tot felul de firme „normale". Nu a primit niciodată nimic, în afară de câteva telefoane de la prietenul lui, ministrul, când îl întreba cum se simte în noul job şi dacă nu cumva a dat vreun om afară. După câteva săptămâni, s-au rărit şi telefoanele, până au încetat cu totul. A lucrat vreo doi ani acolo, până când ministrul a fost schimbat.

Aşa că regiile şi companiile de stat aveau şi înainte „management privat". Degeaba ies acum la televizor şi preşedintele şi prim-ministrul să spună că au promis FMI-ului că vor salva şi acele companii şi economia cu un astfel de „management". Eu am experienţa recrutării directorului unei mari instituţii de stat, când a