În ediţia de duminică, 7 iunie, a ziarului Cotidianul, Silviu Purcărete e acuzat că ar fi făcut copy/paste, în spectacolul său, Metamorfoze (coproducţie Luxemburg-Sibiu, prezentat în cadrul Festivalului Internaţional de Teatru din fosta Capitală Culturală Europeană), după o producţie newyorkeză din 2001, semnată de Mary Zimmerman. Mai exact, „Mary Zimmerman, care a scris adaptarea după Metamorfoze încă din 1996, concepuse spectacolul spre a fi jucat într-o piscină uriaşă. Piscina devenea astfel «scena», spaţiul de joc. Acest lucru a fost păstrat şi în montările ulterioare ale piesei, în diferite locuri din Statele Unite [...]. Acesta este (ciudat, nu?) şi conceptul spectacolului lui Silviu Purcărete. Nicăieri însă, nici în caietul program, nici pe afişe, nici în declaraţiile domniei sale, nu apare vreo cît de mică referire la colegii săi americani care inventaseră «piscina» cu mult înaintea lui“. Să-ncepem prin a spune că Purcărete nu e singurul care-ar putea fi acuzat că a copiat „piscina“ dnei Zimmerman: tot în 2001, italianul Giorgio Barberio Corsetti realiza un OVMM, după Metamorfoze, coprodus de Bienala de la Veneţia, în care, aşa cum se accentuează în prezentarea spectacolului şi spune Corsetti însuşi, spaţiul-amfiteatru e invadat la un moment dat de apă, partea a doua a punerii în scenă jucîndu-se într-un mediu lacustru (îi mulţumesc Mirellei Nedelcu Patureau pentru această referinţă). Cum, altminteri, n-am văzut, pe viu, nici versiunea lui Silviu Purcărete şi nici pe cea de la New York, mă las condusă doar de argumentele din textul publicat de Cotidianul şi de cîteva idei care scurtcircuitează teatrul zilelor noastre, de la Guy Debord („Les idées s’améliorent. Le sens des mots y participe. Le plagiat est nécessaire. Le progrès l’implique.“) la performance-ul ca ready-made, pasibil de deturnare, restaurare, reconstrucţie, reenactement. Şi de semiotică.