Lumea ta se măreşte cu fiecare carte citită. Sau măcar, vorba lui Schopenhauer, poţi gândi cu mintea altuia.
Lecturile mele s-ar împărţi aşa: cele de până în adolescenţă, pe care mi le alegeam singur, şi cele de după, marcate esenţial de rafturile celui care a fost - fireşte, mult mai mult decât atât, dar pentru familia noastră asta e important - unchiul mamei mele, Olah Tibor.
Înainte de biblioteca lui Tibi-bacsi
Până când unchiul Tibi a început să-mi împrumute cărţi, cred că aveam vârsta primului buletin, citisem anapoda, ce aveam prin casă. Nu zic că fără Tibi-bacsi aş fi citit nişte prostii, deşi tocmai am făcut-o, şi nu e singura persoană care m-a influenţat profund în actul cititului (o simplă vizită a lui Ovid S. Crohmălniceanu la cenaclul literar mă vindecase de cosmopolitism, o profesoară de literatură, doamna Alboteanu, mi l-a revelat pe Nichita Stănescu şi nu pot ignora nici imboldul permanent al dragei mele prietene Carmen, de un deceniu încoace).
Să zic aşa, citisem acceptabil şi până să intru în graţiile celui mai erudit om din familie - ajunge să pomenesc că era critic literar, ţinea şi cronică de film, preda, bilingv, despre clasicii literaturii universale la Institutul de Teatru din Târgu-Mureş şi, în general, îl port în gând ca pe cel mai cult scriitor de expresie maghiară din România. Aveam deja citiri şi recitiri cu delectări: Andersen, Karl May, fraţii Grimm.
Mă dădeam în vânt după nuvelistica lui Francisc Munteanu („Profesorul de muzică"), credeam, fără să mă-nşel tare, că Marta Cozmin era nemuritoare, datorită poveştilor, dar mai ales, „povestirilor humoristice". H.G. Wells scrisese tot ce aş fi vrut să scriu eu dacă aş fi fost în stare. Mă spărgeam de râs, până când eram dat afară din clasă, avându-i în bancă pe Karinthy Frigyes şi Ion Băieşu.
Când l-am descoperit pe Sven Hassel, ne