Am o duşmănie veche cu Meme Stoica. Cred că el, ocupat cu duşmăniile prezente, a uitat. Eu nu. Căci, vorba sicilienilor, „răzbunarea e o mâncare bună când se serveşte rece”.
Acest articol este vendetta mea. După 40 de ani! Meme era un puşti cu un fizic de marţian. Corpul slăbuţ, picioarele subţiri şi un cap uriaş, de forma unui ou. Eram inamici de moarte. Am copilărit amândoi în cartierul Ţiglina 2 din Galaţi. El era de la „D”-uri, eu şi gaşca mea de la „G”-uri. Bătăliile fotbalistice se dădeau în curtea Liceului Pedagogic, în „petagogică” cum îi ziceam noi.
Meme îşi construia echipa împreună cu un tip mai mare ca noi, Adi parcă, eu cu prietenul meu Roberto. Deşi aveam 10-12 ani, ambiţiile erau de Cupa Campionilor Europeni (cum se numea pe atunci Liga Campionilor ). Nu de puţine ori se lăsa cu julituri, înjurături, sânge şi lacrimi.
Meme era un nesuferit. Cum prindea mingea, n-o mai lăsa. Dribla tot ce-i ieşea în cale, şi pe adversari şi pe-ai lui. Nu pasa niciodată. Parcă era legat cu un cordon ombilical de mingea aia. Ne enerva pe toţi. Era egoist, încrezut, irascibil şi avea pretenţia să câştige tot timpul. În ochii mei era plin de defecte. Îi recunoşteam o singură calitate: avea o minge mişto. Dar bucuria de a juca fotbal cu un balon adevărat venea cu un preţ năucitor. Când echipa lui încasa goluri, Meme se oftica, lua mingea, o arunca peste gard şi după aia, cu un salt, dispărea şi el din „petagogică”. Pur şi simplu întrerupea meciul. Când pierdea nu mai vroia să joace. Cu timpul am învăţat să tăbărâm pe el, să-l ţinem, să n-arunce mingea, să nu sară peste gard. Mai trebuia să-l mai şi împaci pe nesuferit. Hai, bă, Meme, nu punem golul ăsta, hai să o luăm de la zero-zero, hai, uite, bate tu un penalty etc etc etc. Mie-mi venea să-i trag numai castane în capul ăla ca un ou. Ce mai, să joci fotbal cu Meme era un coşmar! Mai târziu i-am urmărit cu oa