La mai bine de optsprezece ani de la momentul cînd Eugen Ciocan a riscat fotografierea ruinei Mănăstirii Văcăreşti, şi aceasta în plină represiune atee, actul lui de atunci capătă astăzi - şi pe zi ce trece din ce în ce mai mult - calitatea evenimentului rar, de excepţie. Oare fotografiile pe care acum le vedem rînduite cuminte pe simeza studioului său fotografic sînt într-adevăr frumoase sau mai curînd importante? Că sunt frumoase, adică inspirat compuse dar şi priceput lucrate tehnic, vede oricine cu ochiul liber, fără să-şi pună prea mult la încercare cultura vederii. Tot aşa, importanţa documentară a acestui set de imagini memorabile sare în ochi, o dată ce pînă în clipa de faţă nu cunoaştem vreun alt ins care să fi îndrăznit în epocă o abordare atît de frontală şi de indiscretă a scenariului dărîmării uneia din bisericile cele mai faimoase, osîndită de comunişti să dispară definitiv de pe faţa pămîntului. Bineînţeles că s-or mai fi găsit unii care să se fi strecurat pînă în proximitatea bisericii metropolitane, dornici să-i imortalizeze transformarea subită în ruină. Aceasta însă nu i s-a confesat vizual nimănui într-un mod atît de precis şi atît de năprasnic cum au avut parte, într-un moment de graţie, ochiul lui Eugen Ciocan şi obiectivul aparatului său de fotografiat. Evenimenţialitatea acestor fotografii nu trebuie deci căutată nici în frumuseţea lor intrinsecă, de "poze bine făcute", nici în valoarea pe care ar putea-o avea ca piese de arhivă; la ele frumoasă este importanţa lor duhovnicească, importanţă secretă şi inteligent ascunsă, care, prin estetica acestor fotografii prodigios colorate de mînă, disimulează petrecerea unei neobişnuite lapidări. Fiindcă adevărul este că privitorul, fără să-i fi trecut măcar prin minte, privindu-le se trezeşte, aproape fără voia sa, martor la barbaria lapidării unei zidiri sacre. Cîte ceva despre lapidare în gener