Multă lume aştepta cu nerăbdare un critic care să ia taurul de coarne şi să scrie dacă nu o istorie, măcar o sinteză despre literatura română şi resorturile ei ideologice postbelice, un tablou real al (supra)vieţuirii literaturii în perioada neagră a comunismului românesc. Câteva eseuri, studii, culegeri de documente apărute în ultimii ani ne-au ajutat să înţelegem cât de cât măcar anumite aspecte din acea perioadă: volumele Anei Selejan Literatura în totalitarism, cărţile coordonate de Lucian Boia, Sub zodia proletcultismului de M. Niţescu, Subteranele memoriei de Vasile Igna şi chiar în căutarea comunismului pierdut, binecunoscutul volum scris la patru mâini. Dar o viziune coerentă şi o analiză strictamente aplicată asupra literaturii şi a evoluţiei ei în raport cu ideologia comunistă abia acum ne oferă volumul lui Eugen Negrici. De altfel, era şi de aşteptat întrucât criticul anexase antologiei de poezie agitatorică Poezia unei religii politice un scurt istoric al propagandei prin poezie, iar o versiune engleză intitulată Litterature and Propaganda in Communist Romania a apărut în 1999 la Fundaţia Culturală Română.

în acest prim volum al temerarei întreprinderi, E. Negrici se opreşte asupra prozei propunând o neobişnuită clasificare în funcţie de reacţia spiritului creator la presiunile cenzurii, tentativele disperate (reuşite sau nu) de a găsi culoare de expresie cât mai liberă pe fundalul sinistru al strategiilor diabolice ale propagandei şi cenzurii. Un impresionant tablou al stratagemelor de supravieţuire aşa cum au fost ele, măreţe sau ridicole, se conturează în mai multe etape distincte ale regimului comunist care au modificat prin instrumentarul de teme, motive, forme şi mijloace artistice impuse mentalitatea însăşi de scriitor. „Nimic din ce se întâmplă în procesul unei literaturi dezvoltate sub guvernare totalitară nu are o explicaţie natural