Sapind in propria biografie, scriitorul nu evita sa marturiseasca episoade care il pun in incurcatura pe cel care se afla, ca cititor, in ipostaza incomoda de martor al unui proces de constiinta autentic. Scriitorul marturiseste ca prinsese obiceiul de a se ruga pentru iertarea pacatului chiar in timp ce comitea pacatul: in plina sedinta cu muncitorii de la Canal.

Ma preocupa in ultima vreme un caz dramatic din literatura noastra, al unui scriitor extrem de talentat, poate cel mai dotat prozator din ultimii 60-70 de ani: Petru Dumitriu. I-am recitit si Cronica de familie (din pacate, marcata de amprenta ideologica a vremii) si, mai ales, Proprietatea si posesiunea si tulburatorulIncognito (cartile care cred ca il salveaza pe autor). E un autor care n-a avut, pe de o parte, nici taria de caracter sa se mentina neutru, comitind unul dintre cele mai ticaloase romane ale anilor '50, Drum fara pulbere, dar nici norocul sa se poata manifesta in deplina libertate. A pacatuit, dar a si platit pentru vina sa. Si, lucru important, a marturisit dechis ceea ce ii apasa constiinta. Petru Dumitriu nu s-a straduit sa isi mistifice trecutul, nu s-a scuturat de el, ci si l-a asumat barbateste si a incercat sa mearga mai departe, strabatind un drum sinuos, cu multe obstacole, traversind crize existentiale si religioase si, mai important sau, oricum, mai relevant decit toate acestea, scriind carti neperisabile estetic. Una peste alta, este vorba de unul dintre cele mai dramatice destine ale unui scriitor din ultima jumatate de secol. Am recitit zilele trercute un document nu doar literar, ci si uman: cartea lui Eugen Simion, Convorbiri cu Petru Dumitriu, aparuta initial in 1994 si retiparita acum, pentru a treia oara, la editura Curtea Veche. Tragind linie, ceea ce Petru Dumitriu lasa la parasirea tarii, la inceputul anului 1960, este o opera inegala, dar care contine in ea