La Manchester, Real a intrat cu teamă. Iar cel mai înspăimântat de posibila ratare a calificării era chiar Ronaldo, omul de la care toţi fanii aşteptau golul care trebuia înscris pentru a anula avantajul cu care pornea Manchester. Ei bine, apăsat probabil de amintiri (dar şi de posibila revenire cândva ca jucător), Ronaldo a avut un început de meci catastrofal: părea turbat să arate că el e cel-mai-cel. Consecinţa? Pase aiurea, stopuri ratate, şuturi în păpuriş. Un joc mai haotic decât al fotbaliştilor de liga a III-a românească ajunşi întâmplător să joace pe un stadion adevărat. Slavă Domnului că s-a domolit treptat, redevenind aproape el însuşi. Mi-a fost cu adevărat frică nu când a pasat Varane la adversar, iar Ramos a finalizat în propria poartă, ci atunci când CR7, lansat exact cum îi place lui, a preluat impecabil dar s-a temut să şuteze. După pauză, lucrurile s-au aşezat, Real abordând lucid şi hotărât partea a doua. Surprinzătoarea introducere a lui Modrici a fost sclipirea de geniu a lui Mourinho, spre deosebire de alcătuirea total neinspirată a echipei comisă de Sir Alex. Victoria Real-ului a fost, alaltăieri, în primul rând a lui Mourinho. Dincolo de reuşitele cu piciorul ale celor din teren, meciul s-a câştigat cu capul. Al lui „The Special One”. Ar fi câştigat Real şi dacă Manchester juca în 11 tot meciul? Ca fan devotat, zic că da. Ca observator lucid, spun că nu e sigur, dar cred că s-ar fi calificat oricum, poate în prelungiri, poate la lovituri de departajare. În orice caz, cartonaşul lui Nani a fost nu doar corect acordat, ci indiscutabil. Dacă adăugăm şi următorul roşu (cu penalty cu tot, pentru henţul de pe linia porţii), neacordat Real-ului, constatăm că prima defavorizată a fost Real, abia apoi venind penalty-ul neacordat lui Manchester. E o calificare corectă şi meritată. Cine zice altfel, să-şi amintească de meciul tur, când Manche