Europarlamentarismul are, la noi, deja o istorie. Una de doi ani şi ceva. La 7 iunie, românii sunt chemaţi la urne ca să trimită cea de-a doua serie de europarlamentari la Strasbourg şi la Bruxelles.

Este un scrutin care prezintă un interes incomparabil mai mare decât cel din 25 noiembrie 2007. Rolul României în Parlamentul European a debutat cu prima serie de 35 de euro-observatori. În 2006, partidele parlamentare şi-au desemnat - proporţional cu rezultatul obţinut la ultimele legislative - reprezentanţii selectaţi din rândul parlamentarilor în exerciţiu. S-a optat, în general, pentru oameni care mai avuseseră legături cu instanţele comunitare sau pentru unii de care partidele se puteau lipsi în intervalul rămas până la noul scrutin. Dintre aceştia s-au recrutat, în linii mari, candidaţii de pe listele prezentate alegătorilor la primele alegeri din noiembrie 2007, care ar fi trebuit să aibe loc în 13 mai, dar fuseseră amânate de Guvernul Tăriceanu datorită complicaţiilor create de suspendarea preşedintelui şi de referendumul de validare a acestei suspendări. Într-un an în care fuseseră chemaţi deja de două ori la urne, o dată ca să spună dacă-l mai vor pe Traian Băsecu şi, a doua oară, ca să hotărască ce fel de vot vor dori la următoarele legislative, românii n-au manifestat un entuziasm prea mare. Ba din contră, procentul de prezentare la vot a fost unul dintre cele mai mici din istoria modernă. E drept că nici partidele nu s-au arătat interesate într-o campanie care nu avea, până la urmă, decât rolul unei verificări de forţe pe piaţa puterii. În plus, mandatul şi aşa scurt, fusese deja amputat de guvern prin amânare. S-au bătut atunci, pentru cele 18 luni de mandat, reprezentanţii a 13 partide şi un independent. Doar cinci partide au trecut pragul electoral. Şi independentul Tokes. Raportul de forţe de la acel moment indica PD-ul ca fruntaş, cu 13 mandate, c