Se împlinesc azi, puțin după miezul nopții, cinci ani de la moartea Monicăi Lovinescu. Soțul ei, Virgil Ierunca, de al cărui nume, pe bună dreptate, numele ei nu poate fi despărțit, plecase deja dintre noi, în 28 septembrie 2006.
Nimeni nu cred că-i neagă și nimeni nu cred că-i dispută Monicăi Lovinescu rolul și locul de cea mai pregnantă și importantă figură din panteonul gândirii antitotalitare și anticomuniste din nefericita istorie a României în cea de-a doua jumătate a secolului 20. Chiar și tăcerea așternută cumva pe numele ei, în numeroasele, rămase e drept mai puține, publicații literare și culturale și la posturile de televiziune, în dezbateri și conferințe, confirmă asta. Vremea lucidității, a exigenței morale, a intransigenței a trecut, e timpul unor modele mai la scară umană, mai compatibile cu noi, mai accesibile. La drept vorbind, nici n-a durat așa de mult gloria lor. A durat fix cât perioada noastră de grație, de ieșire din sinele băltirii în acomodare și conformism, către un sine mai bun, cum ar fi zis Constantin Noica, de acces la un stadiu superior al stimei de sine, încrederii și disponibilității de a ne privi drept în ochi în oglindă și de a lua decizii majore, atât de rare și de scurte, vai, în istoria noastră. Cât timp a durat această metanoia reversibilă la noi, am căutat entuziast străzi și parcuri să le botezăm cu numele lor, le luam interviuri, făceam cu ei reportaje, și mai ales, ne fotografiam la greu cu ei. De la prima lor revenire în țară, în februarie 1990, când au fost primiți ca niște regi, deși scopul vizitei lor fusese acela de a trece pe la mormintele familiei de la Fălticeni și prin alte locuri de pelerinaj foarte tainic și dureros private, până la ceremonia de aducere în țară a urnelor, pare să se fi scurs un veac. Iar de atunci și până azi, un altul. Primul, veacul agitației febrile pentru căpătuiala într-o lume apar