Sorin Ionita: "In Franta, in ciuda prezentei masive la vot, oricine va ajunge presedinte se va confrunta cu aceeasi rezistenta la reforma, nu doar in aparatul de stat, dar si din partea cetatenilor".
Aceasta atitudine paradoxala - te plangi de toate cele, dar iesi in strada sa te opui remediului - a fost explicata perfect de un editorialist care observa ca „nu poti sa faci mari schimbari atata vreme cat lumea, de fapt, traieste foarte bine”.
Cu infrastructura si servicii excelente, vacante lungi si o viata linistita, ce interes ar avea francezii sa aprobe o revolutie, atata vreme cat nimeni nu percepe in buzunar scaderea de competitivitate a tarii, suficient de lenta ca sa nu se simta de la o luna la alta?
Romania nu e nici pe departe Franta, dar ceva-ceva tot se potriveste. Cu crestere economica sustinuta, sesizabila la nivelul clasei mijlocii (nu doar la nivelul elitei, ca in anii ‘90), membri UE, regasim la noi aceeasi decuplare intre vorba si fapta.
Oamenii se vaita in gura mare ca vor buna guvernare, dar nu se omoara cu firea s-o sustina cand apare. Au treburi mai urgente, cum ar fi mica lor afacere care, cu cat merge mai bine, cu atat este mai acaparanta; nimic neobisnuit aici.
Dar apare astfel situatia periculoasa („dilema a actiunii colective”), ca doar coruptia si guvernarea proasta pot mobiliza resurse si grupuri, pentru ca acestea trebuie sa se organizeze bine in gramada, ca la rugby, ca sa acceada la putere si buget.
Reformistii, cu cat au mai mult succes, cu atat mai tare isi imprastie sustinatorii: fiind partea mobila si antreprenoriala a societatii, acestia se risipesc imediat ca sa culeaga pe cont propriu roadele noii situatii.
Dar chiar si asa, parca lucrurile au mers cam departe. Te-ai fi asteptat ca, dupa ce atata vreme „coruptie fara corupti” a fost
