Ştefania Căuleţ era elevă la Liceul Sanitar din Iaşi în 1989. Îşi aminteşte cu drag, cu resemnare şi cu forţa unei femei ajunse la maturitate de viaţa de licean la apusul comunismului.
"Eram în clasa a IX-a, prima de liceu. Fire timidă, nu mă ambientasem cine ştie ce, stăteam mai mult retrasă. Nu mă puteam evidenţia nici în literatură, materia mea preferată. Aveam o profesoară deosebită, care îmi impunea respect până la frică de a nu spune ceva greşit. Mereu elegantă, inteligentă, cultă, privire provocatoare şi un zâmbet cu o ironie subtilă, pe care îl percepeam ca pe o împunsătură între coaste.
Doamna Cătălina F. strâmba buzele, nemulţumită, atunci când cineva îi scria numele invers, din cauza unei inestetice cacofonii. Colac peste pupăză, după balul bobocilor din noiembrie, când m-a scos la lecţie, în faţa ezitărilor mele născute din nesiguranţa răspunsurilor, făcuse o remarcă de genul: «Domnişoara are ca pasiune dansul». Mă simţeam etichetată şi neputincioasă.
În chiar prima oră de literatură din noul trimestru, a pus o întrebare. Cerea semnificaţia unui cuvânt. Nu mă întrebaţi acum care, era un cuvânt complicat şi au trecut totuşi 20 de ani. Nimeni în clasă nu sufla. Profesoara începea să dea semne de nerăbdare.
Timid, am ridicat două degete şi cu un nod în gât am răspuns. M-a privit mirată, uşor curioasă, ca printr-o lupă, cu ochii ei de un albastru profund. Ca să se convingă că nu era o definiţie învăţată pe de rost, mi-a mai pus câteva întrebări. Din toată clasa, vorbea numai cu mine. Timpul stătea în loc. La sfârşit, cu un zâmbet amuzat, a spus: «În afară de pasiunea pentru dans, domnişoara are şi pasiunea literaturii». Şi-atunci am ştiut că începeam să mă evidenţiez.
În perioada februarie-martie ’89 am făcut prima practică în spital. După atâtea ore de plicticoasă teorie din trimestru
