Era acum vreo 15 ani. Puştoaică fiind, mi-am pus rucsacul în spate şi am plecat pe munte cu un prieten. Să nu vă închipuiţi că m-am aventurat pe cine ştie ce drumuri periculoase! Totul părea simplu. Un traseu de pantofar: cu telecabina pînă la Cota 2000, la Sinaia, apoi, pe platou, pînă la cabana Piatra Arsă, apoi la Babele, iar de acolo - jos, cu telecabina, în Buşteni. Era vară, vreme superbă, cer senin. Undeva însă între Piatra Arsă şi Babele, cerul s-a întunecat brusc. Şi a început să plouă. Şi să bată vîntul. Aşa că drumul pe care-l mai aveam de făcut pînă la Babele, deşi scurt, a fost foarte greu. Trebuia să ne ţinem zdravăn unul de celălalt ca să nu ne ia vîntul. Şi să fim atenţi să nu ne abatem de la drumul pe care-l făceam pentru prima dată.
Cred că era 4 după-amiaza cînd am ajuns la Babele. Ploaia se oprise, dar era aproape întuneric, iar telecabina nu mai funcţiona (din cauza vîntului). Pe vremea aceea nu existau telefoane mobile, n-aveam nici bani suficienţi să rămînem la cabană, aşa că singura variantă era să mergem pe jos. Ne-am uitat unul la altul şi am zis: "Hai!".
Singurul drum la îndemînă părea să fie pe sub cablurile de la telecabină. Ne gîndeam că aşa o să avem tot timpul un reper şi că nu o să ne rătăcim. Am luat-o la vale, fără să ştim că drumul pe care am apucat-o este chiar Valea Jepilor (vestită pentru dificultate şi dese accidente).
Cred că a fost cel mai lung, cel mai greu şi cel mai tăcut drum pe care l-am făcut vreodată pe munte. Ne ajutam aproape la fiecare pas. Aveam grijă unul de celălalt cum poate n-am avut niciodată. Şi nici unul nu mai spunea nimic. Rîpe abrupte, cărări înşelătoare, cruci din loc în loc, pietre care ne fugeau de sub tălpi. O ploaie mocănească, încăpăţînată, avea să ne ţină de urît tot drumul. Traseul părea că nu se mai termină. În momentul în care am zărit primele case, iar drumul se mai domol
