„Omul e diferit de animal prin aceea că anumite senzaţii îl rănesc şi îl distrug în fiinţa lui cea mai intimă. Aceste senzaţii variază în funcţie de individ şi de modul de a trăi. Însă vederea sîngelui, mirosul vomei, care trezesc în noi spaima de moarte, ne provoacă uneori o silă ce ne ră-neşte mai mult decît durerea. Nu suportăm aceste senzaţii legate de vertijul suprem. […] Există un domeniu în care moartea nu mai înseamnă simpla dispariţie, ci chiar vîrtejul inacceptabil în care dispărem contra voinţei noastre, deşi n-ar trebui, cu nici un preţ, să dispărem. Acest «cu nici un preţ», acest «contra voinţei noastre» deosebesc momentul extremei plăceri de cel al extazului monstruos, dar minunat. Dacă nu există nimic care să ne depăşească – care să ne depăşească fără voia noastră, care n-ar trebui cu nici un preţ să fie –, nu putem atinge momentul teribil spre care tindem cu toată fiinţa şi pe care în acelaşi timp îl respingem din toate puterile.“ Cuvintele scrise de Bataille în prefaţa la Madame Edwarda – una dintre cele mai obscene şi mai frumoase cărţi de ficţiune publicate de autorul Erotismului – se leagă inevitabil de arta transgresivă. Fără îndoială, aceste rînduri ar fi putut prefaţa una dintre expoziţiile lui Francis Bacon sau puteau deschide filmul Salo al regizorului italian Pier Paolo Pasolini. Nu se poate vorbi despre transgresiune în artă fără a aduce în discuţie contribuţia lui Bataille. Lui îi datorăm curajul de a gîndi o artă neîncorsetată de reguli şi de constrîngeri. Există însă şi un sens mai profund al transgresiunii. Aceasta trebuie întotdeauna gîndită ca un opus al captivităţii şi nu poate fi redusă la simpla încălcare a regulilor, fie că acestea sînt morale sau estetice. Captivitatea publicului în artă se leagă de academism, de consacrarea şi de acceptarea sa. „Audienţa captivă“ (sintagma îi aparţine poetului Sebastian Reichman) se leag