Eu am urmarit pelicula calm si taciturn, lasindu-ma traversat, precum in anii copilariei, de fiorii intensei "experiente culturale". In final, mi-am dat seama (revelatie ratata la timpurile junetii!) ca degeaba stam cu ochii pe cer in asteptarea extraterestrilor. Ei misuna voiosi, de la inceputuri, chiar printre noi. Povesteam aici - cu ceva timp in urma - faptul ca dezvoltasem in copilarie, la un moment dat, placerea stranie si usor perversa de a urmari filmele nord-coreene transmise (destul de frecvent) de televiziunea romana ceausista. Obiceiul meu era privit cu circumspectie de familie si prieteni. Cred ca, daca n-as fi fost un copil (relativ) normal in celelalte detalii ale vietii, taica-meu ar fi luat in considerare, foarte serios, ipoteza de a ma duce la un specialist in psihiatrie"productie cinematografica" din stirpea amintita, poate ginditi ca exagerez. Nu e cazul. Filmele respective depaseau mult pragul irationalitatii, avind in ele - din unghiul unui om normal cel putin - ceva morbid, patologic. Dominau acolo mai ales istorioarele in care indivizii isi parasesc/tradeaza/reneaga familia, pentru a-si dedica viata Partidului si, cu precadere, tovarasului Kim Ir Sen. Situatia friza bineinteles ne-naturalul si anti-umanitatea. Nu putea fi acceptata, in intimitate, ca posibila, banuiesc, nici macar de cel mai inflacarat dintre bolsevici. Si, totusi, eu mi-o asumam - in postura de spectator - cu o voluptate, cum ziceam, teribil de suspecta. Rememorez si acum, iata, "cazul" unei tinere nord-coreene, fara sot si cu o droaie de copii in jurul sau. Munceste ca un robot, la strung, de dimineata pina seara, face mincare, spala, vede de micuti si doarme doua ore din douazeci si patru pe o sumbra rogojina. Imbatrineste si e plimbata de progenituri (devenite acum adulti), agale, prin parc. Parc dintr-o noua Coree, se-ntelege, super-dezvoltata. Babuta se opreste deodata (