Orice scriitor este sensibil tare la ce se scrie despre el, prin urmare, e mult mai interesat de cronicile care il privesc decit de cine stie ce constructie teoretica. Sint in vacanta si, de saptamani bune, nu am mai urmarit mersul tarii, asa ca nu am ce comenta in rubrica de fata. Gindul lenes se opreste la citeva banale consideratii legate de statutul criticii literare atohtone care, spre deosebire de alte spatii culturale, manifesta o comoditate facila, fugind de marile proiecte sau de marile constructii teoretice. Cum s-o fi explicind, m-am intrebat, aceasta inapetenta recenta a spiritului critic romanesc pentru gindirea abstracta, care, prin Caracostea, Mihail Dragomirescu, Lovinescu, partial Calinescu si Vianu isi fixase, in perioada interbelica, o traditie? Imediat dupa instaurarea regimului comunist, critica literara a fost fortata sa devina un instrument de propaganda. Unul care, paradoxal, avea misiunea de a veghea la eradicarea valorii estetice din evaluarea operelor. Realismul socialist devine noua „platforma teoretica" dupa care Paul Georgescu, Ovid S. Crohmalniceanu, Eugen Luca, Georgeta Horodinca, S. Damian, Nicolae Moraru, Ion Vitner, Novicov si alti satrapi politruci trasau „directia noua" a literaturii comuniste. O cronica negativa echivala cu un denunt. Curat sistem teoretic, bazat pe directivele de partid altoite pe doctrina marxista. Incepind cu 1960, cind s-a dat drumul la zabala ideologica, a aparut acea pletora de scriitori pe care azi o numim, din motive didactice, „generatia '60". Din motive lesne de inteles, marea victorie a acesteia a constat in recuperarea normalitatii interbelice, iar miza criticii ivite odata cu acesti scriitori a fost sa acrediteze estetic literatura adevarata care se ivea. De unde atita timp si interes pentru teorie, intr-un astfel de context? Entuziasmul dat de dreptul de a scrie alb pe negru ceea ce credeai tinea lo