România există în actualele graniţe de 65 de ani, ceea ce, „la scara istoriei", nu înseamnă mai nimic. Nu există „România eternă", aşa cum nu există „Luxemburgul etern". O ţară durează exact atâta vreme cât oamenii care o locuiesc fac alegeri bune. Noi se pare că suntem hotărâţi să le facem pe cele greşite.
În decembrie 2001 a existat un summit european faimos la Laeken, în Belgia. Abia fusese 11 septembrie, americanii erau deja în Afganistan, George Bush făcea planurile pentru invazia Irakului şi lumea o luase razna. Te-ai fi aşteptat ca o întâlnire a liderilor continentului să reflecte întreaga gravitate a momentului. Nu. Şefii de stat şi de guvern europeni s-au certat ca chiorii pe agenţiile UE. De exemplu, dacă Agenţia pentru siguranţă alimentară să fie la Helsinki sau la Parma. Într-o „carte poştală din Belgia" trimisă câteva zile mai târziu ziarului Washington Post, Robert Kagan (acelaşi care a înfuriat lumea cu ideea lui că americanii sunt de pe Marte şi europenii de pe Venus) mai remarca o drăcie. Pe vremea aceea, unul dintre subiectele fierbinţi era crearea unei forţe de reacţie rapidă europeană, care, mulţumită Greciei (oops!), nu s-a realizat niciodată, pentru că Atena s-a opus utilizării resurselor NATO pentru forţa UE. La Laeken, ministrul de Externe al Belgiei, Louis Michel, a emis următoarea remarcă înscrisă în istorie: „Dacă accesul la resursele NATO nu poate fi asigurat, atunci forţa de reacţie rapidă a UE trebuie să se declare operaţională, chiar dacă această declaraţie nu se bazează pe capabilităţi reale". „Se pare" - comentează Kagan - „că, în Europa, chestia asta merge." Ei bine, nu mai merge! Europa a ajuns la punctul în care nu mai e suficient să declari oficial un lucru ca fiind funcţional ca el să şi funcţioneze. Bunăoară, „Europa socială". Nu mai e suficient să proclami că statul sau „Europa" garantează „drepturile sociale" ca aces
