22 decembrie ’89, Bucureşti. Mă aflam cu câţiva prieteni pe „Magheru“.
Dinspre C.C. tocmai se ridicase elicopterul cu Ceauşeştii. Era imens, zbura jos şi le-am strigat celor din jur să se lipească de ziduri. M-am uitat la ceas: 12.10 fix. Zona era împânzită de tancuri, taburi, baraje de scutieri. Ne-am oprit lângă Magazinul „Eva", pe str. G. Enescu, colţ cu Magheru. Se strânseseră acolo vreo 300 de persoane. Am încercat să ne apropiem de un tanc pe care stăteau vreo 20 de soldaţi îngroziţi, probabil militari în stagiu. Trăgeau în aer şi ţipau: „Nu vă mişcaţi că vă împuşcăm!"
În timp ce soldaţii răpăiau din kalaşnikoave, o femeie, târându-se în genunchi, a reuşit să pună o coroană de flori pe o şenilă. Din burta tancului a ieşit un ofiţer vorbind precipitat la un telefon de campanie. A dat o comandă scurtă soldaţilor. Tancul s-a pus în mişcare, însă doar pentru câţiva metri. Ne-am căţărat pe el. Eu urlam, era o bucurie de dincolo de creier şi de simţuri. Tancul m-a mai dus câteva zeci de metri. Se îndrepta spre Televiziune. Atunci s-a întâmplat să fie Revoluţia mea. Singur, liber, drept, pe tanc, îndrăgostit de o incertitudine graţioasă.
Nu mai ştiu de ce am coborât de pe tanc, probabil că atât mi-a durat Revoluţia. Pe tancul meu tocmai urca Sergiu Nicolaescu. Curtea TVR era plină ochi, se aşteptau ştiri despre soarta soţilor Ceauşescu. De la etaj, de după o perdea, apărea cu intermitenţe chipul lui Mihai Tatulici. Îl cunoşteam de la „Viaţa studenţească", făcusem şi o parte din armată împreună, eu - la teriştii „mici", el - la cei „mari". Finalul de dictatură îl găsea la TVR, unde realiza nişte reportaje despre marile realizări de pe şantierele tineretului comunist.
Tatulici trăia o uluială, nu ştia cui să i se ofere. Putea fi linşat. Dar dacă se întorcea Ceauşescu şi-l găsea de partea Revoluţiei? L-am strigat, m-a recunoscut. I-am cerut să pună