Încearcă să-ţi vândă ursuleţi de pluş. Sunt în intersecţii, cu teancul de ziare în braţe, la şase dimineaţa sau când plouă torenţial. Ori stau cu picioarele şi mâinile în apă toată ziua, făcând să lucească maşinile clienţilor, sau pun gresie în case. Unii au ajuns în stradă. Pe alţii îi găseşti la facultate, învăţând pentru un master. Încearcă să trăiască, după ce uşile Centrului de plasament se închid...„Familia mea e aici. Părinţii mei nu pot fi cei care m-au lăsat...“, spun mulţi dintre ei. Uitaţi de cei care i-au conceput sau doar „împrumutaţi“ sistemului pentru o vreme, unii sunt prea sensibili sau prea debusolaţi să schimbe uşor centrul în care au stat de când sunt mici cu lumea de-afară. Mulţi nu au unde să se întoarcă. Reintegrarea e doar un cuvânt gol, de proiect care atrage fonduri. Când spatele li se-ntoarce şi uşile se închid, rătăciţii mai vin să doarmă pe scări sau îşi găsesc adăpost de noapte pe un palier de bloc. Competenţele lor nu sunt suficient de solide pentru a supravieţui. Îi privesc cu admiraţie pe cei care sunt mai puternici şi reuşesc să-şi ia zborul. Unii pot, alţii nu, deşi sistemul îi tratează în mod egal. Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului este destul de clară în privinţa acestui aspect: „Copilul beneficiază de protecţia specială prevăzută de prezenta lege până la dobândirea capacităţii depline de exerciţiu“. Adică atunci când devine major. „La cererea tânărului, exprimată după dobândirea capacităţii depline de exerciţiu, dacă îşi continuă studiile într-o formă de învăţământ de zi, protecţia specială se acordă, în condiţiile legii, pe toată durata continuării studiilor, dar fără a se depăşi vârsta de 26 de ani“, se spune mai departe.

În sistem, rămân „curaţi“ Până la 18 ani stau în Centrul de plasament. Case de tip familial. Pentru ei, e totuna. Aici este universul lor. Ştiu pe toată lumea,