Deşi avea suficiente motive, Emil Constantinescu nu l-a somat pe Traian Băsescu să renunţe la taxa sa aberantă. Fără a avea motivele de atunci ale lui Emil Constantinescu, Traian Băsescu, ajuns preşedinte, s-a apucat să denunţe taxa Tăriceanu. ● Ion Cristoiu
Editorialele zilei
● Tudor Octavian:Bătrâna de vizavi● Marian Nazat:La teatru● Claudiu Săftoiu: Baroni români, salvaţi de graba suedeză● Gabriela Vrânceanu Firea:Business-ul politizat
La Sinteza Zilei de marţi, 11 martie 2008, de pe Antena 3, s-a reamintit cu imagini de arhivă că Traian Băsescu, duşmanul spectaculos al taxei de primă înmatriculare în numele luptei împotriva fiscalităţii, e cel care s-a bătut până în pânzele albe şi a impus în 1997, prin celebra Ordonanţă de Urgenţă 11 din1997, taxa de drum.
Desigur, taxele, ca şi impozitele, sunt prin esenţă antipatice cetăţenilor. Şi, cu toate acestea, societatea modernă s-ar prăbuşi ca o şandrama dărâmată de speculanţii imobiliari dacă nu s-ar mai percepe taxe şi impozite. Din acest punct de vedere, nici taxa Tăriceanu, nici taxa Băsescu nu sunt menite a aduce simpatii electorale. Comparând cele două taxe, vom sesiza imediat că taxa de drum era infinit mai absurdă, mai ilegală şi mai imorală decât taxa de primă înmatriculare. Taxa atât de denunţată de Traian Băsescu şi maşinăria sa de propagandă şi agitaţie, funcţionând cu banii păgubiţilor de la FNI, vizează o categorie restrânsă de cetăţeni: cei care-şi înmatriculează întâia oară un automobil. Taxa Băsescu lovea practic în toţi posesorii de autovehicule. Nu numai în cei care aveau automobile personale, ci şi în cei care aveau mijloace de producţie: camioane de marfă, tractoare, remorci. Taxa Tăriceanu e gândită sau cel puţin argumentată ca o măsură de descurajare a procurării de maşini second hand. Ea nu e înfăţişată ca un mijloc de a mai face rost de bani
